vineri, 29 mai 2009

Turnesol

Priveşte-l atent.
Se frământă de-un ceas.
De-o zi, de un an
sau de-o viaţă.
E nervi şi radar,
ultrasunet şi dinţi.
Priveşte-l atent –
vigilenţa se-nvaţă:
trădarea îi mocneşte în privire,
dar încă n-a decis al cui amic să fie.

Salt

Baletistul îşi luxează piciorul
şi cade.
Se lasă atras de scândurile scenei
pe care câteva clipe în urmă
le respingea-n zboru-i.
Ochi. Multe perechi de ochi,
crezând că privesc un truc notoriu.

Din inerţie, muzica mai naşte-n acorduri.
Cineva aplaudă înfundat şi bizar.

Baletistul face un gest cu mâna.
Acum ne convinge
că iese din joc
şi se vrea separat de înălţimile
melodiei spumegânde.
Că, uneori,
salturile-şi au sfârşitul
în acorduri melodice
strânse-ntre dinţi
până la sânge.

Spaimă

Pluteam printr-un întuneric plat,
cel mai aproape de perfecţiune
din câte au fost vreodată
şi idei tenebroase
îmi şfichiuiau fruntea.

Clipele se stingeau
cu un murmur scund,
atentând la liniştea
înfiorătoare a nopţii.

Era ultima zi.
Cea mai puţin
şi mai trist aşteptată.
Îi auzeam respiraţia
ce sfâşia nucleul inert
al stropilor de ploaie,
se agăţa de indiferenţa
ceasornicului,
apoi,
luneca disperată pe caldarâm,
aşteptându-şi în zvâcnet
stingerea.

Vocea mea nu mai răzbătea
de sub pulberea
stelelor tocite.

Cumplit vis!
Pluteam prin trădare,
departe de cer.

După lumină,
ce să mai sper?

marți, 26 mai 2009

Roman telefonic

Seara va suna strident telefonul.
Sunetul lui
va parcurge îndrăzneţ încăperea
şi-i va smulge din mâini ceaşca
cu ceai foarte fierbinte.

Va înţelege că-i ea,
dar nu va lua receptorul.
Îşi va aminti că-l doare gâtul.
Îşi va face din nou ceai
şi se va îndreptăţi,
zicându-şi că s-ar fi putut să nu fie acasă.

Imprevizibilă după-amiază,
încolăcind ca o liană
duritatea sticloasă a aerului.
Firele de telefon vor înghiţi cuvintele ei,
până la el ajungând doar un val de emoţie.

În gară va opri un tren oarecare.
Unul din ei va pleca primul.

Cântec

Cei frumoşi şi blestemaţi când trec prin lume
par o lacrimă pe-al timpului obraz.
nu pot fi chemaţi cu un alt nume –
luminoşi mai ieri – prea singuri azi.

Cei frumoşi şi blestemaţi cu-a lor iubire
reaprind speranţele ce mor,
dar ajung să fie-o amintire
când, candizi, ei se rănesc în zbor.

Cei frumoşi şi blestemaţi mereu sunt parcă
oamenii ce mâine vor veni.
Chiar de negi, să ştii că viaţa toată
duşi de ei vom merge, fără-a şti.

Să nu spui că aşteaptă zile-n şir în zadar
şi că ceasul de mult nu mai ştie să bată -
ei sunt singurii care
în a timpului cale
pun liane de visuri
între munţi şi abisuri,
iar atunci când îi doare
se înalţă la cer.

Cântec trist

Şi nu mai e nimeni să-mi fie în lume aproape
când ore, agonic, de geamuri se sparg.
Doar flăcări pe lemne erup fantomatic,
croind umbre-n arcuri
spre-al nopţilor prag.

Şi nu mai e nimeni să-mpartă cu mine tăcerea,
nici vântul năvalnic ce-n creasta amurgului bate.
Iar foşnetul toamnei – ce laş îmi zvâcneşte pe tâmple.
Azi nu mai e nimeni.
De ce trebuia să se-ntâmple?

luni, 25 mai 2009

Adolescentină




De unde să ştie el că atunci
când îi sărutase mâna,
ea nu se încumetă în jos
s-o mai lase, sesizând
cu întreaga-i fiinţă
greutatea sărutului,
pe care se temea că l-ar pierde.

Şi atunci, răpită de o inefabilă lume,
dorind să cuminţească sărutul
ce-i chinuia necruţător braţul,
îşi atinse de el în pripă obrazul.

Nocturnă

Umbre bizare agită copacii –
de semiziuă şi seminoapte:
fragil întuneric – repaos subtil,
naivă lumină – vis inutil.

Umbre bizare pulsează în noapte –
palide jocuri de gânduri uitate,
şoapte nespuse din strigăt pierdut,
pulbere sobră a tot ce-a trecut.

Iluzie ( Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")



A rămas doar lumina unui felinar
şi noaptea îşi va purta pe dibuite trena,
împiedicându-se de muchia
ultimelor gânduri abrupte.

Dintr-o răsuflare, uitarea
va aburi oglinda
şi ea,
fără a putea să reflecte realitatea,
se va face ţăndări.

Imaginea mea nu-şi va afla locul.

Palidă, şerpuitoare,
va încerca să se prindă de sticla geamului,
dar va luneca imediat,
refuzând să-i accepte transparenţa.

Dorind să urce spre lumina alămie a felinarului,
va încerca să-şi desfacă aripile
şi va resimţi două răni necicatrizate.

Înteţindu-se, agonia memoriei va crede
că poate împreuna punctele cardinale.
Nord, Sud, Est, Vest.

Imaginea mea le va enumera pe şoptite,
neobservând că noaptea o înfăşoară în trenă.

duminică, 24 mai 2009

Suspans (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")

Singur. Nu mai ştii ce aştepţi.
Paşii tăi cramponează rotaţia
spleen-ului, inundând teribil
de greu încăperea.

Noaptea, concesivă tăcerii,
îşi va trece degetele peste fruntea rece
a muribundului bluz.

Nu există un sunet să-ţi explice
invocarea zilei de ieri de către
acuarela imposibilităţii.

Aluneci pe nostalgia melodiei de saxofon.
Mereu în aceeaşi direcţie.
Şi nu mai poţi spune pe nume
sentimentului ce te destramă.

Prezenţă (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")




Cercuri albe îţi acoperă chipul.
Palma mea lunecă
deasupra oraşului.

Te caut.

Insomnia cuiva
îmi străpunge degetele.
Lacrimile cuiva
îmi umezesc palma.
Gânduri aspre şi reci
îmi săgetează mâna.

Nu te găsesc.

Încercuire.
Prezenţa ta a devenit
atât de cuminte,
încât o fac insesizabilă
consternatele blocuri de piatră.

Evadare (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")

Erai atât de aproape,
încât timpul se curba ca un arc
între privirile noastre fugare.

Nimbul lui, delirând,
făcea eforturi de materializare
şi balansa fastuos pe muchia cupei
fără ultima picătură-a răbdării.

Pulbere de cuvinte,
căzând în ploi deraiate-n risipă.
Evadare în visul erorii,
unde sunetele preced
scârţâitul uşilor
ce uită mereu
să se deschidă
şi culorile se concentrează latent
în irişii aceloraşi ochi
inundaţi de imensitate.

N-ai rezistat primul.
Uitate,
cuvintele glisau pe nesiguranţa
clipelor, în disperarea
de a-şi motiva sensul.

Nu izbuteau.
Se cotileau uimitor de firesc
din palmele noastre,
lăsându-se pradă
declinului vechi al trierii.

Prea poate,
uitarea ecoului lor
e golul ce-l ai în privire.

Refugiu (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")

Gândurile tale roiesc agitate
şi atât de distrate,
încât,
după ce fac de câteva ori ocolul încăperii,
se prăbuşesc în ceaşca de cafea
care de mult nu-ţi mai frige degetele.

Duci spre buze
lichidul cu iz amărui,
sorbi
câteva înghiţituri
şi încerci a separa
gustul cafelei
de gustul propriilor gânduri,
care se împotmolesc în zaţ
şi nu vor nicidecum să iasă la suprafaţă
pentru a fi
savurate.

Îţi pare searbădă cafeaua,
dar o sorbi până la ultima picătură,
de parcă
ai vrea să-ţi aparţină cu orice preţ
acest ultim refugiu
al gândurilor tale.

Luneci cu privirea pe suprafaţa zaţului crispat.
Calm,
îţi aprinzi o ţigară.

Labirint (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")

Erai tulburător de străin în labirintul
ce-şi plesni ieşiri la fiece cotitură,
în speranţa de a-şi camufla animozitatea.

Flori se ofileau pe un altar renegat câteva clipe în urmă.

Pietrele încercau să te oprească,
făcându-se obstacol paşilor tăi, iar tu gândeai
la eventuale zgârieturi pe botul pantofilor.

Irevocabilă, fără să accepte ideea contractării,
distanţa îşi pulsa hăul.

Alte buze lansau numele tău
şi eu încercam să-i prezic
durata planării.

Cursam pe cadranul incertitudinii –
două indicatoare ce evită ostentativ
ora exactă.

Rătăcea mereu,
întărzia să vină, cel mai eteric şi mai vagabond
sentiment din lume.

Confuzie


Mă tem că într-o zi
voi ajunge să-mi amintesc
ceea ce-mi povesteşti
acum despre mine.
Spui că era iarnă şi frig,
iar eu căutam în zadar
mure pe sub zăpadă.
Spui că-mi era teamă de apă
şi nu suportam
nici să ţin pe aproape
scoicile cu valuri de mare.

Cum se face dar că
mănuşile încă-mi mai sunt
pătate cu mov
şi nu mă mai opresc să înot
împotriva curentului?

vineri, 15 mai 2009

Capătul somnului

Dimineaţa-şi face drum prin întuneric,
pornind de la tâmplele mele zvâcninde.
Urcând, subţiindu-se,
pune capăt visurilor,
ajunge spre lumină,
îi pipăie fruntea
cu promiţătoare
semne de febră.
Şi râde.
Triumful ei îmi zgârie ochii.
Genele mele dispersează
alb luminos.
Nu pot dormi
cu presiunea culorilor
pe pleoape.
Dimineaţa îmi întinde a-mpăcare mâna
agasant de-nsorită şi caldă.
- Iederă împânzind treptat calmul somnului,
strig,
aruncându-i propria ei izbândă,
concentrată-n stridenţa deşteptătorului.

Atunci - Allora (traducere italiană)

Toamna plângea pentru mine
într-o cupă cu vin.
Geamurile se făcură atât de largi,
încât
vedeam prin ele
cârduri interminabile
de ciori, speriate.
Nu mai ştiam încotro s-o apuc.
Să rămân.
Să uit.
Să nu simt.
Eram eu singură şi toamna,
în timpul oprit
cu şansa alegerii pe tavă.


Allora
traducere: Olga Pârău

L’autunno piangeva per me
In un calice di vino.
I vetri si allargarono tanto
che vedevo tramite loro
stormi interminabili di cornacchie spaventate.
Non sapevo piu’dove andare.
Rimanere.
Dimenticare.
Non sentire.
Ero da sola con l’autunno.
Il tempo si fermo’
e ci lascio’ sfidare la fortuna.

Ploaie

Uite că plouă.
Plouă, fiindcă ai dorit tu să vină ploaia.
Ambiţioasă, să-şi impună ritmul,
iar noi, stafii umile,
să-i urmăm tempoul,
uitând de fantastice vise
şi făcându-ne una cu ploaia.
Uite că plouă.
Plouă, fiindcă ai aşteptat mereu să vină ploaia.
Ai chemat-o, crezând
că ea una e-n stare
să ne redea liniştea
pierdută-n vârtej de cuvinte.
Ai dorit să-i simţi ochii umezi
pe fruntea transpirată de atâta-ncordare
ce-ţi puse stăpânire pe fiinţă
în timpul cât nu a fost ploaia.
Uite că plouă.
Plouă fiindcă am chemat şi eu ploaia.
Doream să-ţi pară
că am ochii trişti
doar de atât că asemenea ţie
i-am aşteptat îndelung venirea.
Şi atunci,
lacrimile-mi de pe obraz
au devenit
reci picături de ploaie.

Memorie


Era o ninsoare superbă.
Ningea ore în şir
şi fulgii cădeau spiralat
pe genele mele de copil visător.

Ningea pufos. Ningea granulat,
ningea ca-n ultima escapadă a iernii.
Orice devenea fulgi –
zâmbete, lacrimi, cuvinte,
florile viselor mele
de sentimentalism precoce.

Ningea cu şoaptele, gesturile tale,
cu frânturi de imagini
ce-ţi reconstituiau chipul.

Trenul în care ne-am fi putut întâlni
Săpa tunele de repaos în iarnă
şi eu închideam cu regret ochii.

Ningea la nesfârşit, orgolios şi tandru.
Undeva, blazate de romantism,
alte ierni îşi economiseau excesiv
fulgii.

Detaşare (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")

Amurgul violet îţi învăluie fruntea.
Te pierzi în el
treptat,
cu o vibrantă
urmă de remuşare.
Încerci a spune ceva, dar
îi accepţi culoarea.
Umbra ta oscilează
între insistenţa mea
şi nerăbdarea-i de-a resimţi
căldura tălpilor tale.
Te urmează în
încercuirea bizară,
de parcă ar depăşi
o ultimă barieră
a neîncrederii.
Îţi imită profilul, mişcarea.

Ochii mei trec
podul de geamuri al nopţii.

August

Ce tristă pleacă vara.
I-am auzit cântecul de adio
într-o seară mult răcoroasă,
când stele vitrege împânzeau cerul,
cercând de minte sufletele noastre,
care, bietele, încăpute-n transă,
aşteptau nerăbdătoare finalul
unui început ce-şi scontase sfârşitul.

Ne lasă vara.
Vara ce zile în şir
a pârguit sârguincios toate merele,
uitând de speranţele noastre.

Evoluţie



Amicii mei se credeau foarte lucizi -
nu ghiceau în stele şi nici în cafea.
Aveau naivitatea să creadă
că toţi sunt ca ei.

Erau atât de lucizi,
încât nu-nţelegeau
de ce cuiva i-ar trece prin cap
să arunce perle înaintea porcilor.

Credeau că dacă îţi croieşti un drum drept,
ajungi neapărat să mergi pe el până la capăt.
Şi nu le-a fost frică niciodată
că le poate călca pe urme flerul imposturii.

„Impostura are ochi galbeni de tigru, spuneam,
sugrumă tăcut ca un şarpe şi râde ca un coiot.”
„Dar există ochi galbeni?”, mă-ntrebau.
„Stau pitiţi peste tot”, răspundeam.

Mi-e dor de amicii mei de cândva -
cei mai luminoşi naivi
din câţi au fost vreodată.
Acum, înţeleg, au devenit duşmanii cuiva,
iar duşmani străini mi-au devenit mie prieteni.

Iată de ce nu mă mai abat din drum,
chiar dacă vocea din umbră somează:

„Veniţi la mine în grabă! Eu împart prietenii!
Cine vine la urmă îşi alege duşmanii!”

Paşi - Passi

Tu vii.
Te opreşti. Stai.
Îmi zâmbeşti.
Pe urmă fereşti ochii.
Pleci.
Dar ai vrea să rămâi.
Şi vii spre mine
chiar şi atunci
când mie-mi pare
că pleci.


Passi
traducere în italiană:
Olga Pârău

Vieni.
Ti fermi. Stai.
Mi sorridi.
Poi,
abbassi gli occhi tuoi.
Vai via.
Ma vorresti restare.
E mi vieni incontro
anche quando
mi sembra
che vai via.

În poze: Olga Pârău (Gorceag), prietena care mi-a tradus versurile în italiană. Este moderatoare la postul de radio "Vocea Basarabiei". Pozele au fost făcute în mai 2009, la Lvov (Ucraina), unde Olga a participat la un seminar pentru jurnalişti.

Replică (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")


Spre dimineaţă iarăşi te infiltrezi
în visurile mele.
Priveşti cu incertitudine
la cenuşiul apelor
şi te întrebi dacă e posibil
să păşeşti pe ele.

Piscul iluzoriu este scopul tău
de fiecare zi.
Te grăbeşti spre el.
Scara ce-ţi indică drumul
îşi are treptele
din cele mai pline
de contradicţii cuvinte.
Te poticneşti, dar
nu-mi întinzi niciodată mâna.

Încetează, atunci, să-mi invadezi
de fiecare dată somnul, îţi spun.

Dar nu mă auzi.
N-ai învăţat
să-mi percepi gândurile.
În fiecare dimineaţă,
aştepţi să te trezească deşteptătorul.
Şi nu visezi nimic,
niciodată.


Acord final


În parcul cel vechi,
adormit de minciuni,
felinarele-s reci şi zgârcite.
Platanii sunt muţi,
iar leii cărunţi
veghează pe-alei bântuite.
Monede lucesc în havuzul avar
ce noi întâlniri tot promite;
Chiar dacă revii, e bine să ştii
că sunt şi iubiri ne-mplinite.

În parcul cel vechi,
obosit de priviri,
azi nimeni
pe nimeni n-aşteaptă,
iar pietrele reci
te îndeamnă să pleci
în grabă, cât poţi mai departe.
Aici mai revii doar dacă nu ştii
că sunt şi iubiri ne-mplinite.

joi, 14 mai 2009

Rotaţie (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")

Se extindea în unde de-ntuneric,
trecea prin roua şoaptelor de nuferi,
îşi lăsa picioarele ude
pe nisipul disperat al lunii,
murea în agonii de răscruce
şi învia.

Mereu.
Epilog pentru stingerea soarelui,
cu aceeaşi naivitate-n crescendo – noaptea.

Dimineaţa se va impune fără regrete
după căderea ultimei stele.
Poză: Anatolie Bedei

Virtuală (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")

Scrie-mi un poem.
Despre cum mă voi pierde în zare,
salvându-mi iubirea pe braţe,
iar tu, alergând,
vei striga
numele meu peste valuri.

Şi iar se va face seară
fără mine.

Din dor de viori obosite şi pescăruşi,
amurgul îţi va lăsa mâini sticloase pe frunte.

Nu vei distinge ademeneli de iubire
în raze lunecoase de lună.

Va trebui să dărâmi
diguri înalte
de ploi.
Şi ninsori,
Şi munţi de veghere,
şi vise deşarte.

Altfel, catarge înalte
vor porni la drum
cu pânze lăsate pe jumătate.

Iniţiere (Avviamento) - Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă"

Zilnic, mii de inimi pornesc înspre Polul Nord.
Astfel, într-o zi, îţi vei pierde şi tu dragostea.

La fel ca mine şi toţi ceilalţi.

Pasageri în trenul ochilor reci.
Fiecare luptă de unul singur cu nesomnul,
cu cearcănele şi cu sine însuşi.

E o simplă întâmplare că stau aici, lângă tine,
şi-ţi dezvălui traiectoria frigului.

Ce trist!
Şi fără noi, din prea multă iubire,
aceeaşi aromă suavă emană,
felinare în noapte,
gutuiele.


Avviamento
traducere: Olga Pârău

Iubire (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")

Frunze translucide
filtrau o lumină roz-gălbuie,
de ceară.
Atât de aproape şi densă,
de parcă
era posibil s-o pipăi,
s-o iau în palme şi
să mi-o pun pe frunte,
pentru a-mi spulbera teama.
Era pentru mine acea revărsare
de milă.
Doamne,
de ce m-ai îmbrăţişat atât de frumos,
dacă lumina din mine
e aşa de puţină şi slabă?

By yossarian01

Siaj (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")


Din nou un tren sparge liniştea
şi apoi se mistuie-n noapte.
Nevinovat, parcă,
lasă în urmă
sirena
ce-şi scurmă siajul în grabă,
se strecoară între două
bătăi ale inimii,
îşi impune stridenţa,
traversează rapid tunelul arterelor
şi sondează întunericul,
fluierând infernal şi abrupt.
Încape în mreaja
trecerii nopţii în zi,
zvâcneşte-n convulsii
de timp arogant
şi apoi
se aruncă pe urmele trenului,
adulmecându-i perfect direcţia
şi lăsându-şi
ecoul-vid să se zbată.

luni, 11 mai 2009

Prestanţă (Eleonora Lisnic, "Nu privi în urmă")



Secole plâng cu lacrimi-minute.
Paloarea timpului pierdut
reneagă slăbiciunea frunzelor –

ele pur şi simplu alunecă dintr-o culoare în alta,
pentru a-şi demonstra receptivitatea.

Filele jurnalului meu
roiesc în şuierul vântului.
Se-mprăştie lin, marcând
suspendarea naivităţii în aer.


Strânge-le!
Au desfrunzit şi ele un pom.
Cel mai mare.

Litere se rânduiesc
pentru a forma carnaţia gândului.


Nu-mi ajunge cerneală

să-mi semnez numele.


Această poză am făcut-o în decembrie 2000, pentru coperta cărţii. Şi aşa arătam eu într-o zi obişnuită de lucru, între două conferinţe de presă.

Aşa arată coperta: