Spaimă

Pluteam printr-un întuneric plat,
cel mai aproape de perfecţiune
din câte au fost vreodată
şi idei tenebroase
îmi şfichiuiau fruntea.

Clipele se stingeau
cu un murmur scund,
atentând la liniştea
înfiorătoare a nopţii.

Era ultima zi.
Cea mai puţin
şi mai trist aşteptată.
Îi auzeam respiraţia
ce sfâşia nucleul inert
al stropilor de ploaie,
se agăţa de indiferenţa
ceasornicului,
apoi,
luneca disperată pe caldarâm,
aşteptându-şi în zvâcnet
stingerea.

Vocea mea nu mai răzbătea
de sub pulberea
stelelor tocite.

Cumplit vis!
Pluteam prin trădare,
departe de cer.

După lumină,
ce să mai sper?