Colind şi semnificaţia darurilor aduse de magi Pruncului Iisus

Ştefan Hruşcă - Trei crai


Stefan Hrusca - Trei crai
Asculta mai multe audio Muzica

(Ştefan Hruşcă interpretează una dintre multele variante ale acestui colind românesc)

Versuri:

Trei crai de la Răsărit
Cu steaua au călătorit
Şi-au mers după cum citim
Până la Ierusalim.

Şi-acolo dacă au ajuns
Steaua lor li s-a ascuns
Şi începură-a căuta
Pe la case a-ntreba.

N-aţi văzut şi n-aţi aflat
Unde-i Pruncul Împărat?
Păstorul noroadelor
Şi stăpânul roadelor.

Care astăzi s-a născut
Că noi steaua i-am văzut
Şi-am venit să ne-nchinăm
Pe Hristos să-L lăudăm...


Despre semnificaţia darurilor făcute de regii magi, din Pastorala de Crăciun 2009 a PF Părinte Patriarh Daniel

Mântuitorul Iisus Hristos este cinstit de magi, de oameni înţelepţi veniţi de la mari depărtări, de oameni necunoscuţi, pentru ca Dumnezeu să dea o lecţie celor cunoscuţi, celor din aproape care nu L-au primit pe Iisus Hristos; nimeni dintre cei care erau de un neam cu El nu I-a adus daruri.

Regele Iudeii, al patriei lui Iisus, căuta să-L omoare pe Prunc, dar alţi regi, nişte străini, I-au adus daruri. Prin această lucrare tainică, neaşteptată, Sfânta Evanghelie a Naşterii Domnului ne arată că Dumnezeu doreşte să facă din oameni îndepărtaţi, oameni apropiaţi, să cheme şi alte popoare la mântuire, nu doar pe poporul ales.

Din străini Dumnezeu face prieteni şi închinători ai lui Iisus, din pelerini veniţi de departe Dumnezeu face mărturisitori apropiaţi ai dumnezeirii şi împărăţiei Pruncului Iisus.

Darurile aduse de magi au şi ele multe înţelesuri. Aurul este simbol împărătesc, semn al demnităţii împărăteşti. Tămâia Îl arată pe Prunc că va fi Mare Preot care aduce jertfă lui Dumnezeu, fiind El însuşi jertfă şi jertfitor, iar smirna arată că Iisus va trece prin moarte, pentru a dărui oamenilor învierea şi viaţa veşnică.

Deci iată cum, iubiţi credincioşi, luminile cunoştinţei care strălucesc din Taina Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă să iubim mai mult pe Dumnezeu şi pe semenii noştrii.

Citeşte: PF Părinte Patriarh Daniel: Naşterea Domnului – începutul luminării noastre (Pastorală de Crăciun 2009)

6/19 decembrie - Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirei Lichiei, făcătorul de minuni

“Chipul blând şi plin de bunătate al acestui Sfânt Părinte al Bisericii străluceşte în toată lumea prin râvna în păstrarea dreptei credinţe şi prin faptele sale de milostenie. Mii şi mii de oameni din toate seminţiile pământului îi poartă numele şi creştinii de pretutindeni îl cheamă în rugăciune”.
(Din “Viaţa şi acatistul Sfântului Mare Ierarh Nicolae”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi - 1993)

Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut în localitatea Patara din Asia Mică, în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea. A trăit în timpul împăraţilor romani Diocleţian şi Maximilian, prigonitorii de creştini. A fost mai întâi arhiereu, apoi pustnic. A strălucit prin bunătate şi înţelepciune. A fost întemniţat, împreună cu alţi creştini, dar a fost eliberat de către binecredinciosul împărat al romanilor Constantin.
La primul sinod ecumenic, convocat de Constantin cel Mare şi ţinut la Niceea în anul 325, Sf. Nicolae a fost recunoscut drept un mare apărător al ortodoxiei. Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform căreia Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.
Nicolae, îngrijorat de o posibilă ruptură care putea avea loc în Biserică, i-a dat ereticului Arie o palmă.
Potrivit unor surse, din cauză că l-a pălmuit pe Arie, Nicolae a fost aruncat în închisoare. Iar acolo i s-au arătat Maica Domnului şi Mântuitorul Hristos, care l-au întrebat: „Pentru ce stai aici legat?”, iar Sf. Nicolae a răspuns: „Pentru dreapta credinţă!”. Atunci, Domnul Hristos i-a dăruit o Evanghelie, iar Maica Domnului i-a dat un omofor de aur. A doua, zi, a fost găsit în temniţă cu aceste daruri alese, dobândite în chip minunat. Se spune că de la palma dată de Sfântul Nicolae a rămas obiceiul ca, pe 6 decembrie, cei neascultători să fie loviţi cu o nuieluşă în semn de avertisment.

Sfântul Nicolae a ştiut, însă, că după mustrare se cere mângâiere. Astfel, a făcut multe daruri săracilor, i-a liniştit pe cei întristaţi şi a vindecat, cu putere de la Dumnezeu, pe bolnavi.
Sfântul ierarh Nicolae a murit în anul 340.
Din data de 9 mai a anului 1087, moaştele sale sunt păstrate la o biserică ce-i este dedicată, în Bari, în sudul Italiei, unde au fost strămutate din Mira, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor.
La moaştele sfântului se închină credincioşi din toată lumea. Sfântul Nicolae este considerat patronul Greciei, al Rusiei şi al multor oraşe din Europa de Vest, este unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii. Datorită multelor minuni săvârşite atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, a fost supranumit “Făcătorul de Minuni”.
(După Sinaxar, “Mediafax” şi “Ziua”)

Despre "calendar vechi" şi "rit vechi"

Sf. Nicolae este sărbătorit la 6 decembrie în majoritatea ţărilor ortodoxe, inclusiv în România, conform calendarului bisericesc de stil nou, gregorian.
În Republica Moldova, creştinii ortodocşi care se conduc de calendarul vechi, iulian, îl sărbătoresc pe sfânt la 19 decembrie, odată cu Biserica Ortodoxă Rusă, care n-a trecut la noul calendar.

Conform “Enciclopediei Române”, calendarul gregorian (nou) a fost adoptat de România în 1919, substituindu-l pe cel iulian (pe stil vechi). Numele celui dintâi vine de la Papa Grigore al XIII-lea, ai cărui astronomi constataseră că s-a acumulat o întârziere semnificativă (până în 1582 erau circa 10 zile) din cauza unei erori de calcul în calendarul iulian. Papa Grigore a dispus reformarea acestuia şi a introdus noul calendar, corectat, care îi poartă numele. Astfel, calendarul gregorian de la 1582 a fost rapid adoptat în mai toată lumea catolică, mai târziu de lumea protestantă şi deloc de ţările ortodoxe, din raţiuni dogmatice.
În ţările ortodoxe, printre care şi România, calendarul iulian s-a păstrat până în primele decenii din secolul XX, după care a fost abandonat în favoarea calendarului gregorian.

Între cele două calendare bisericeşti ortodoxe există un decalaj de 13 zile, dar credinţa şi sărbătorile sunt aceleaşi. “Calendarul vechi” nu trebuie confundat cu “ritul vechi”, care desemnează credinţa ordodoxă a ruşilor lipoveni (“starîi obread” şi “staroverî”, în rusă).
S-a întâmplat ca preoţi din România, care nu cunosc bine realităţile din Republica Moldova, să confunde calendarul vechi cu ritul vechi şi să creadă în mod greşit că ortodocşii din Republica Moldova ar avea nevoie mai întâi de o Mirungere pentru a putea fi cununaţi în Biserica Ortodoxă Română. Nu este aşa. Enoriaşii din cadrul Mitropoliei Moldovei (subordonată canonic Patriarhiei Ortodoxe de la Moscova) şi cei din Mitropolia Basarabiei (subordonată canonic Patriarhiei Ortodoxe de la Bucureşti) au aceeaşi credinţă şi acelaşi rit.

Ritul ortodox vechi este un cult distinct chiar şi în Federaţia Rusă. El este păstrat încă din timpul creştinării Rusiei Kievene, în 988, de către cneazul Vladimir Sveatoslavici.
Staroverii au refuzat să accepte reformele religioase şi sociale ale patriarhului Nikon şi ale ţarului rus Petru cel Mare. În dorinţa de a beneficia de libertate religioasă ei au figit din Rusia, stabilindu-se inclusiv în România, prin secolul al 17-lea.
Ritul vechi se conduce de calendarul vechi, dar elementele mai importante care-l deosebesc de Biserica Ortodoxă majoritară sunt altele. În primul rând, staroverii îşi fac semnul crucii cu două degete (arătătorul şi degetul mijlociu). Pentru ei, cele două degete reprezintă dubla ipostază a Mântuitorului Iisus Hristos: natura divină şi cea umană. (În Biserica Ortodoxă, trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime).

Totuşi, este important de reţinut, deosebirile dintre credinţa ortodocşilor staroveri (“de credinţă veche”) şi a ortodocşilor majoritari ţin de rit, dar nu de dogmă.

“Fericirea nu se dă pe reţetă. Fiecare om are leacul lui.”

Maria Arsene Gal: “Orice proiect împlinit, pentru care am luptat multă vreme - carieră, familie, dragoste - ar trebui, în principiu, să ne bucure. Drumul este câteodată aşa de greu şi de lung, încât când te afli faţă în faţă cu fericirea nu o mai recunoşti. Ai obosit aşteptând-o. Cu toate astea, există oameni care ştiu să-şi transforme fiecare clipă a vieţii în fericire. Au darul înnăscut de a se bucura din nimic.”

Citeşte aici fragmente dintr-un interviu acordat revistei “Formula AS” de Maria Arsene Gal, psiholog şi profesor de filosofie.

Să ne amintim: suntem fii ai Luminii, venim pe Pământ pentru a spori frumuseţea şi armonia lumii

Din înţelepciunea maeştrilor:
„Întâlnirea cu fiecare persoană produce un schimb de vibraţii. Chiar şi strânsul mâinii după ce facem cunoştinţă cu cineva este un schimb de vibraţii care modifică pentru totdeauna persoana care suntem. Fiecare persoană pe care o întâlnim ne schimbă. Întotdeauna avem posibilitatea să abandonăm relaţiile care ne împiedică dezvoltarea şi să atragem alţi oameni, care ne ajută.”


Foto: Eric Vaughan

Cine se aseamănă, se adună. Şi, în acelaşi timp, devii asemenea celor cu care te aduni, iar cei din preajma ta încep să-ţi semene.
Să facem mai bună lumea pe care am găsit-o. Să devenim noi aşa cum ne-am dori să fie cei din jurul nostru. Adevărurile spuse pe un ton calm şi binevoitor sunt auzite, înţelese şi acceptate mai repede.
Să sporim frumuseţea şi armonia lumii. Să le spunem un cuvânt de încurajare celor care au nevoie de el, să-i alinăm pe cei întristaţi, chiar dacă ne sunt străini, să le vorbim frumos unor oameni pe care-i vedem pentru întâia oară şi pe care, posibil, nu-i vom revedea niciodată. Pentru că mâine, fiind inspiraţi de comportamentul nostru, aceştia vor face la rândul lor gesturi frumoase pentru alţi oameni. Şi tot aşa mai departe...
Ecoul blândeţii şi generozităţii noastre se extinde în cercuri şi într-o bună zi ajunge iarăşi la noi. Atunci, suntem plăcut surprinşi de ajutorul şi sprijinul pe care ni-l acordă alte persoane, uneori total necunoscute. Ne bucurăm şi suntem uimiţi de ceea ce ni se întâmplă, dar principiul acestui mecanism e simplu – culegem ce semănăm. Să avem grijă ce semănăm. Chiar suntem în măsură să ne creăm cea mai frumoasă realitate – dăruind, primim noi înşine daruri. Dăunând, vom suporta consecinţele.
Mai ales acum, în Postul Crăciunului, să fim sănătoşi, să acumulăm cât mai multă Lumină în inimile noastre şi să ne sporim încrederea în viitor. Să fim siguri că gândurile şi faptele bune de zi cu zi nu se pierd în van. Undeva, într-un viitor imediat sau mai îndepărtat (sau poate chiar astăzi!), ele deja se materializează sub forma unor frumoase împliniri la care visăm.
Aveţi grijă de voi cum ştiţi mai bine!
Să iubiţi şi să fiţi iubiţi!

14 (27) octombrie - Sfânta Cuvioasă Parascheva

Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, „ocrotitoarea întregii Moldove” şi protectoare în toate ţările ortodoxe din Balcani, este sărbătorită la 14 octombrie, conform calendarului bisericesc ortodox de stil nou, şi la 27 octombrie, după calendarul bisericesc de stil vechi, respectat de cea mai mare parte a enoriaşilor din Republica Moldova.
La 14 octombrie, de Sfânta Parascheva, este sărbătorit Hramul oraşului Iaşi. Şi la Chişinău este zi de Hram la 14 octombrie, dar cu prilejul Sărbătorii Acoperământului Maicii Domnului, conform calendarului de stil vechi, cu un decalaj de 13 zile faţă de stilul nou (gregorian).
De 368 de ani (din 1641), moaştele Sf. Parascheva se află la Catedrala Mitropolitană de la Iaşi şi au făcut nenumărate minuni şi vindecări de boli. Prima minune este păstrarea intactă a moaştelor - corpul sfintei, deşi a stat sute de ani îngropat în pământ, nu s-a deteriorat deloc. Moaştele nu au nicio vătămare, deşi de nenumărate ori au fost strămutate dintr-o parte în alta, de la un popor la altul. Aşezat în raclă, corpul Sfintei Parascheva arată precum cel al unui om viu care doarme.
“Dar pentru ca nimeni dintre cei curioşi şi necredincioşi să nu iscodească trupul ei, prea sfinţii episcopi, cu sfat de obşte, l-au sigilat în decursul anilor într-o îmbrăcăminte albă de fir, peste care au aşezat un voal de fir, i-au pus sub cap o pernă frumos împodobită, pe frunte o cunună de argint, iar pe piept o icoană cu chipul Sfintei Parascheva, pentru sărutare”, explica Arhimandritul Ioanichie Bălan în cartea “Sfintele Moaşte din România”.

Pelerinii sărută racla şi icoana, îşi ating fruntea şi mâna de mâinile sfintei. Mulţi credincioşi au avut trăiri şi experienţe mistice unice şi absolute deosebite legate de Sfânta Parascheva – istorii ce nu merită a fi povestite oricui.
Moaştele Sfintei Parascheva sunt cele mai popularizate în România, la racla ei închinându-se zilnic, într-un pelerinaj continuu, cei mai mulţi credincioşi.
Din puţinele ştiri referitoare la viaţa ei, aflăm că a trăit în prima jumătate a secolului al XI-lea. Sfânta Parascheva s-a născut în 1025, în Epivat (azi Boiadoş), în Tracia, pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (azi Istanbul), pe atunci capitala Imperiului Bizantin. Părinţii ei erau oameni de neam bun şi credincioşi, râvnitori spre cele sfinte şi destul de înstăriţi.
Îndrumată de Duhul Sfânt, foarte tânăra Parascheva – o adolescentă de 15-16 ani – şi-a părăsit părinţii şi „frumuseţea acestei lumi” şi s-a retras „în adâncul pustiei”. În timpul vieţii, ea a fost admirată pentru frumuseţea exterioară deosebită, dar, mai ales, pentru puritatea şi frumuseţea sufletului.
A trecut la cele veşnice la doar 27 de ani, în Epivat, localitatea în care văzuse lumina zilei şi în care a fost îndrumată de Dumnezeu să se întoarcă. Ştia şi motivul pentru care o face – să fie înmormântată în pământul ei.
Sfânta Cuvioasă Parascheva şi-a dat sufletul împăcată cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu. Dar a fost îngropată ca o străină, nimeni neştiind cine era.
Dumnezeu, însă, dorind s-o proslăvească, a descoperit în chip minunat cine era. Trupul Prea Cuvioasei Parascheva a fost găsit neputred şi plin de mireasmă. Moaştele ei au stat în Biserica „Sfinţii Apostoli” din Epivat vreo două sute de ani, săvârşindu-se multe semne şi minuni în jurul lor. Vestea despre acestea s-a răspândit în toată Peninsula Balcanică şi în Asia Mică.
Mulţi credincioşi greci, bulgari şi valahi din aceste locuri se îndreptau spre Epivat pentru a se închina la cinstitele ei moaşte. Pe urmă, în virtutea evenimentelor istorice şi invaziilor turceşti, moaştele sfintei s-au păstrat la Tîrnovo, la Belgrad şi la Constantinopol, timp de sute de ani.
În anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile către Patriarhia ecumenică din Constantinopol, cârmuitorul ei de atunci, împreună cu membrii Sinodului, au hotărât să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva.
Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci. Apoi, de la Galaţi, moaştele sfintei au fost transportate la Iaşi.
Sfânta Cuvioasă Parascheva este sărbătorită la 14 octombrie, întrucât generalizarea cultului ei s-a făcut, în catedrala mitropolitană din Iaşi, la 14 octombrie 1955. Aceasta, în prezenţa a numeroşi ierarhi români, precum şi a unor reprezentanţi ai Bisericilor ortodoxe Rusă şi Bulgară.

Ca o dovadă a dragostei pe care au avut-o şi o au şi creştinii basarabeni pentru Sfânta Parascheva, este şi faptul că la 27 octombrie este zi de Hram în numeroase localităţi din Republica Moldova. Printre acestea se numără şi Gura-Căinarului, din Floreşti. Biserica din Gura-Căinarului, cu hramul “Sfânta Parascheva”, a stat 19 ani închisă pe timpul comunismului, fiind redeschisă abia în anii Perestroikăi lui Gorbaciov.
Mai multe localităţi din municipiul Chişinău îşi sărbătoresc Hramul la 27 octombrie, printre care Dobrogea, Tohatin, Ciorescu, Goieni, Făureşti şi Hulboaca.