joi, 7 octombrie 2010

Născuţi dumnezei, dar preferând să moară ca nişte oameni

Sfinţii părinţi spun că omul este "înger amestecat".

“Voi sunteţi lumina lumii”, le-a spus Iisus Hristos ucenicilor. (Evanghelia dipă Matei 5,14)

“Nu uitaţi că sunteţi Fii ai Luminii, nu ai întunericului”, ne spunea Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.

Psalmul 81 ne arată că oamenii au fost creaţi ca "dumnezei".

Toţi ne naştem cu potenţialul de a merita aceste titluri.

Psalmul 81
6. Eu am zis: "Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt".
7. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi.

luni, 27 septembrie 2010

“Strigă-mă cu numele tău” – versuri de Victoria Tătaru

Jurnalista Victoria Tătaru, fosta mea colegă de facultate şi de cameră, s-a decis să-şi publice versurile. Puţini ştiau că scrie şi poezii. Mie mi-a arătat nişte versuri o singură dată. Acum, m-am bucurat că ne deschide o uşiţă către această lume a ei.

Felicitări şi mulţumesc, Victoria! Dacă postez versurile pe blog, înseamnă că mi-au plăcut.

Culegerea de versuri “Strigă-mă cu numele tău” a Victoriei Tătaru a apărut la "Editerra Prim", din Chişinău. Cartea este prefaţată de scriitorul Nicolae Dabija şi ilustrată cu grafică de Margareta Chiţcatâi.

Versuri de Victoria Tătaru:

duminică, 15 august 2010

Unii au încheiat Postul Maicii Domnului, alţii abia l-au început. Preotul Ioan Ciuntu: "Sabia taie şi capul plecat"

Astăzi s-a încheiat postul pentru cei care merg într-un pas cu Biserica Română - la 15 august, ortodocşii care se conduc de calendarul gregorian (stil nou) sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului.

Creştinii ortodocşi care se conduc de calendarul de stil vechi (merg într-un pas cu Biserica Rusă) abia ieri, 14 august, au intrat în post şi vor sărbători Adormirea Maicii Domnului la 28 august.

Taie sabia şi capul plecat...

marți, 3 august 2010

23 iulie (4 august) – Mutarea moaştelor Sfântului Sfinţitului Mucenic Foca (episcopul) din Sinope la Constantinopol

Sfântul Sfinţit Mucenic Foca a fost episcop în Sinope (astăzi pe ţărmul turcesc al Mării Negre) şi a murit ca un martir în anul 117, în timpul persecuţiei împotriva creştinilor declanşate de împăratul Traian (98-117). Unele surse spun că a fost lăsat să moară într-o baie încinsă.

Sfântul Foca este sărbătorit la 22 septembrie după calendarul bisericesc gregorian (Biserica Ortodoxă Română) şi cu 13 zile mai târziu, la 5 octombrie, după calendarul bisericesc iulian (Biserica Ortodoxă Rusă).

La 23 iulie (respectiv, 4 august), ortodocşii pomenesc Mutarea moaştelor Sfântului Mucenic Foca din Sinope, cetatea în care s-a născut şi a fost episcop, la Constantinopol (fosta capitală a Imperiului Roman de Răsărit şi a Imperiului Bizantin, Istanbulul de astăzi, numele original: Bizanţ).

sâmbătă, 3 iulie 2010

Fructul oprit - imaginea lumii care este iubită doar pentru ea însăşi, a vieţii înţeleasă ca scop în sine

Omul cu nici o credinţă

Doi prieteni discutau odată despre credinţă.

Unul dintre ei zise celuilalt:

- Ce credinţă ai tu, prietene?

Acela a răspuns, zicând:

- Nici una, în privinţa aceasta sunt ca o coală de hârtie albă.

Cel dintâi, care era un om foarte evlavios, îl sfătui astfel:

- Bagă de seamă, prietene, ca nu cumva să scrie diavolul numele pe ea.
Aceste cuvinte au zguduit adânc sufletul prietenului. Din clipa aceea o rază din harul lui Dumnezeu i-a străbătut sufletul şi a început să se ocupe tot mai mult de credinţă până ce ajunse să se roage, aşa, cum mama lui îl învăţase în copilarie.

Preluat de pe CreştinOrtodox.ro

Lumea, ca hrană a omului. Fructul oprit - imaginea lumii iubite doar pentru ea însăşi


Omul, fiinţă înfometată de Dumnezeu


Autor: Părintele Alexander Schmemann

"Omul este ceea ce mănâncă". Cu această afirmaţie, filosoful materialist german Feuerbach a crezut că a pus capăt tuturor speculaţiilor "idealiste" despre natura umană.
De fapt însă, el exprima, fără să o ştie, cea mai religioasă idee despre om. Pentru că, mult înainte de Feuerbach, aceeaşi definiţie a omului a fost dată de Biblie.

În relatarea biblică despre Creaţie, omul este prezentat mai întâi ca o fiinţă înfometată şi întreaga lume ca hrană a sa.
Îndemnului de a se înmulţi şi de a stăpâni pământul, potrivit primului capitol al Facerii, îi urmează porunca lui Dumnezeu dată oamenilor de a mânca din cele ale pământului: "Iată vă dau toată iarba, ce face sămânţă... şi tot pomul ce are rod cu sămânţă într-însul. Acestea vor fi hrana voastră...".


Omul trebuie să mănânce pentru ca să trăiască; el trebuie să primească lumea în trupul său şi să o transforme în propriul sine, în trup şi sânge. El este, într-adevăr, ceea ce mănâncă, şi întreaga lume apare ca o atotcuprinzătoare masă de ospăţ pentru om.

Şi această imagine a ospăţului rămâne în tot cuprinsul Bibliei imaginea centrală a vieţii. Este imaginea vieţii de la crearea ei şi, la fel, imaginea vieţii la sfârşitul şi împlinirea ei: "... ca voi să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea".

Dar ce mănâncă şi de ce?

Aceste întrebări par naive şi irelevante nu numai pentru Feuerbach. Ele au părut şi mai irelevante pentru oponenţii lui religioşi. Pentru ei, ca şi pentru el, a mânca constituie o funcţie materială şi singura chestiune importanta era dacă, pe lângă aceasta, omul posedă o "suprastructură" spirituală.

Religia a răspuns: da. Feuerbach a răspuns: nu. Dar ambele răspunsuri au fost date în cadrul aceleiaşi opoziţii fundamentale, a spiritualului faţă de material.

"Spiritual" contra "material", "sacru" contra "profan", "supranatural" contra "natural" - acestea au fost, timp de secole, singurele tipare şi categorii inteligibile ale gândirii şi experienţei religioase. Iar Feuerbach, în pofida materialismului său total, a fost de fapt un moştenitor firesc al "idealismului" şi "spiritualismului" creştin.

Însă, aşa cum am văzut, şi Biblia începe cu omul ca fiinţă înfometată, cu omul care este ceea ce mănâncă. Perspectiva însă este total diferită, pentru că nicăieri în Biblie nu găsim dihotomiile care pentru noi sunt cadrul evident al tuturor abordărilor religiei.

În Biblie, hrana pe care omul o mănâncă, lumea din care trebuie să se împărtăşească pentru a trăi îi este dată de Dumnezeu şi îi este dată ca şi comuniune cu Dumnezeu.

Lumea, ca hrană a omului, nu este ceva "material" şi limitat la funcţii materiale, diferită, deci opusă funcţiilor specific "spirituale" prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viaţa omului comuniune cu Dumnezeu.
Este iubirea divină devenită hrană, devenită viaţă pentru om. Dumnezeu binecuvantează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că El face din întreaga creaţie semn şi mijloc al prezenţei şi al înţelepciunii, al iubirii şi revelaţiei Sale. "Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul" (Ps. 33, 8).

Omul este o fiinţa înfometată. Dar el este înfometat de Dumnezeu.

Dincolo de toată această foame a vieţii noastre este Dumnezeu. Toată dorinta este, în cele din urmă, o dorire a Lui.

Cu siguranţă, omul nu este singura fiinţă flămândă. Tot ce există trăieşte mâncând. Întreaga creaţie depinde de hrană.

Însă poziţia unică a omului în univers este dată de faptul că el singur binecuvantează pe Dumnezeu pentru hrana şi viaţa pe care le primeşte de la El. El singur răspunde binecuvântării lui Dumnezeu cu propria sa binecuvântare.

Semnificativ pentru viaţa din grădina raiului este faptul că omul dă nume lucrurilor. De îndată ce au fost create animalele, ca să-i ţină tovărăşie lui Adam, Dumnezeu i le aduce pe acestea pentru a vedea cum le va numi: "...aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam".

Dar, în Biblie, un nume este infinit mai mult decât un mijloc prin care să se distingă un lucru de altul. El descoperă esenţa însăşi a unui lucru, sau mai degrabă dezvăluie esenţa acestuia, ca dar al lui Dumnezeu. A numi un lucru înseamnă a arăta înţelesul şi valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaste ca venind de la Dumnezeu şi a-i cunoaşte locul şi funcţia în cosmosul creat de Dumnezeu.

A numi un lucru înseamnă, cu alte cuvinte, a-L binecuvanta pe Dumnezeu pentru el şi prin el.

Şi, în Biblie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu nu este un act "religios" sau "cultic", ci chiar mod de viaţă. Dumnezeu a binecuvântat lumea, l-a binecuvântat pe om, a binecuvântat ziua a şaptea (adică timpul), şi aceasta înseamnă că a umplut tot ce există cu iubirea şi bunătatea Sa, le-a făcut pe toate, adică, bune foarte. Aşa încât singura reacţie naturală ("şi nu supranaturală") a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată şi sfinţită, este de a-L binecuvanta şi el pe Dumnezeu, de a-i mulţumi, de a vedea lumea aşa cum o vede Dumnezeu şi - în acest act de recunoştinţă şi adorare - de a cunoaşte, a numi şi a stăpâni lumea.

Toate calităţile raţionale, spirituale şi de alt fel ale omului, care-l disting de celelalte creaturi, îşi au centrul şi realizarea finală în această capacitate de a-L binecuvânta pe Dumnezeu
, de a înţelege, aşa-zicând, sensul setei şi foamei care constituie viaţa lui. "Homo sapiens", "homo faber"..., dar, mai întâi de toate, "homo adorans".

Prima definiţie a omului, cea de bază, este că el este preotul.
El stă în centrul lumii şi o unifică prin actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Şi umplând lumea cu această Euharistie, el transformă viaţa sa, cea pe care o primeşte de la lume, în viaţă în Dumnezeu, în comuniune cu El.

Lumea a fost creată ca "materie", material al unei euharistii atotcuprinzătoare, şi omul a fost creat ca preot al acestei cosmice slujiri sacramentale. Iar oamenii înţeleg toate acestea, chiar dacă instinctiv, şi nu raţional. Veacuri de secularism au eşuat în strădania de a transforma acţiunea de a mânca în ceva strict utilitarist.
Hrana este încă tratată cu veneraţie.

A mânca este încă o ceremonie - ultimul "sacrament natural" al familiei şi prieteniei, al vieţii care este mai mult decât "a manca" şi "a bea". A mânca continuă să fie încă ceva mai mult decât a menţine funcţiile organice. Deşi oamenii poate nu înteleg ce este acest "ceva mai mult", totuşi ei simt nevoia să-l celebreze. Ei sunt infometaţi şi însetaţi de viaţa sacramentală.


Nu este deci întâmplător faptul că relatarea biblică despre cadere se concentrează din nou asupra hranei.

Omul a mâncat din fructul oprit. Fructul acelui pom, indiferent de semnificaţia lui, era diferit de oricare alt fruct din grădina raiului; el nu i-a fost oferit ca dar omului.

Pentru că n-a fost dat, pentru că n-a fost binecuvântat de Dumnezeu, era o hrană a cărei consumare a fost condamnată a fi comuniune doar cu ea însăşi, şi nu cu Dumnezeu. Fructul oprit este imaginea lumii care este iubită doar pentru ea însăşi, iar mâncarea lui este imaginea vieţii înţeleasă ca scop în sine.

A iubi nu este uşor şi omenirea a ales să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu.
Omul a iubit lumea, dar ca scop în sine, şi nu ca transparenţă spre Dumnezeu. Şi omul a făcut acest lucru într-un mod atât de consecvent, încât acesta a devenit ceva care pluteşte "în aer". Este firesc pentru om să experieze lumea ca opacă, şi nu pătrunsă de prezenţa lui Dumnezeu. Pare firesc a trăi o viaţă care să nu fie mulţumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.

Lumea este o lume căzută pentru că s-a îndepărtat de conştiinţa că Dumnezeu este totul în toate.
Acumularea acestei lipse de cinstire faţă de Dumnezeu este păcatul originar care vatămă lumea. Chiar şi religia acestei lumi căzute nu o poate vindeca sau răscumpăra, pentru că a acceptat restrângerea lui Dumnezeu la o zonă numită "sacră" ("spirituală", "supranaturală"), opusă lumii, care este "profană". Ea a acceptat secularismul atotcuprinzător care încearca să sustragă lumea de la Dumnezeu.

Dependenţa firească a omului de lume era menită să fie transformată în mod constant într-o comuniune cu Dumnezeu, în care se află toată viaţa.

Omul era menit să fie preot al unei euharistii, aducând lumea în dar lui Dumnezeu şi prin această dăruire el urma să primească viaţa ca dar.

Dar în lumea căzută omul nu are puterea preoţească de a face acest lucru.

Dependenţa lui de lume devine un circuit închis şi capacitatea lui de a iubi este abătută de la ţinta ei. El încă iubeşte, este încă înfometat. El ştie că este dependent de ceva ce este dincolo de el. Totuşi, dragostea şi dependenţa lui se raportează doar la lumea în sine.

El nu ştie că a respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu-şi dă seama că a mânca poate însemna a primi viaţă de la Dumnezeu, mai mult decât în înţelesul ei fizic.

El uită că lumea, aerul ei, mâncarea ei nu pot aduce viaţa prin ele însele, ci doar în măsura în care sunt primite şi acceptate pentru Dumnezeu, în Dumnezeu şi ca purtătoare ale darului divin al vieţii. Luate în sine, ele pot produce doar aparenţa vieţii.

Atunci când vedem lumea ca un scop în sine, totul capătă o valoare în sine şi, prin urmare, pierde orice valoare, pentru că doar în Dumnezeu se găseşte înţelesul (valoarea) a toate şi lumea este plină de sens doar atunci când ea este "sacrament" al prezenţei lui Dumnezeu.

Lucrurile tratate doar ca lucruri în sine se distrug pe ele însele, pentru că doar în Dumnezeu au ele viaţă. Lumea naturii, separată de izvorul vieţii, este o lume muribundă.

Pentru cel care consideră că hrana în sine este izvorul vieţii, mâncarea este comuniune cu această lume muribundă, este comuniune cu moartea.
Hrana în sine este moartă, este viaţa care a murit şi de aceea trebuie păstrată în frigidere, ca şi un cadavru. Pentru că "plata păcatului este moartea".

Viaţa pe care omul a ales-o a fost doar o aparenţă a vieţii. Şi Dumnezeu i-a arătat că el însuşi a decis să mănânce pâine într-un fel care pur şi simplu îl va reîntoarce în pământul din care atât el, cât şi pâinea au fost luaţi. "Pentru că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce". Omul a pierdut viaţa euharistică, el a pierdut viaţa vieţii înseşi, puterea de a o transforma în Viaţă. El a încetat să fie preotul lumii şi a devenit sclavul ei.

În relatarea biblică ni se spune că aceasta s-a petrecut în "răcoarea serii", adică noaptea. Şi Adam, atunci când a părăsit grădina raiului, unde viaţa era menită să fie euharistică - o oferire a lumii cu mulţumire lui Dumnezeu, a aruncat întreaga lume în întuneric.
Într-una din frumoasele cântări din imnologia bizantină, Adam este înfăţişat stând în afara raiului şi plângând la porţile lui. Aceasta este imaginea omului însuşi.

Extras din "Pentru viaţa lumii" - Părintele Alexander Schmemann (Preluat de pe CrestinOrtodox.ro)

Părintele Alexander Schmemann (foto) s-a născut în anul 1921 în Tallin, Estonia, într-o familie de emigranţi ruşi. La vârsta de şapte ani, se mută împreună cu familia sa în Paris.
La începutul celui de-al doilea război mondial, a fost admis la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, unde a rămas timp de doisprezece ani, mai întâi, ca student, iar apoi, ca lector.
În anul 1946 a fost hirotonit preot de către arhiepiscopul Vladimr Tikhonitsky, al Exarhatului rus din Europa Occidentală, aflat sub jurisdicţia Patriarhatului din Constantinopol.
În 1951, s-a stabilit la New York.
După retragerea părintelui George Florovsky de la conducerea Seminarului Sf. Vladimir, părintele Alexander a preluat, în anul 1962, funcţia de decan al Seminarului, funcţie pe care a deţinut-o timp de douazeci şi unu de ani, până la moartea sa. (în 1983)
Părintele Alexander s-a implicat în administraţia ecclesială a "Mitropoliei" Ortodoxe Ruse din America” încă de la sosirea sa în Statele Unite. Cea mai mare realizare a sa în acest domeniu a fost obţinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse din America, din partea Patriarhiei Moscovei, în anul 1970.
În timpul celor 31 de ani petrecuţi în Statele Unite, părintele Alexander s-a remarcat în trei domenii de activitate: ca profesor şi teolog, ca decan al seminarului şi administrator bisericesc.
Părintele Alexander Shmemann a scris numeroase articole şi cărţi, concentrându-se îndeosebi pe Teologia Liturgică, valoarea rugăciunii şi viata sacramentală a Bisericii.
A publicat peste douăsprezece lucrări, dintre care amintim: "Taine şi Ortodoxie", "Calea istorică a Ortodoxiei", "Introducere în Teologia Liturgică", "Pentru viaţa lumii", "Postul cel Mare", "Din apă şi din duh", "Euharistia - Taina împărăţiei".


marți, 1 iunie 2010

Despre "calendar vechi" şi "rit vechi"

“Calendarul vechi” nu trebuie confundat cu “ritul vechi”, care desemnează credinţa ortodoxă a ruşilor lipoveni (“starîi obread” şi “staroverî”, în rusă)


În Republica Moldova există trei grupuri de creştini ortodocşi – din Mitropolia Basarabiei (subordonată Patriarhiei de la Bucureşti), Mitropolia Moldovei (subordonată Patriarhiei de la Moscova), precum şi o mitropolie a creştinilor ortodocşi staroveri (lipoveni, creştini ortodocşi ruşi de rit vechi)).

Oficial, Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei se conduc de calendarul bisericesc de stil vechi (iulian). În cazul Mitropoliei Basarabiei, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Române, adoptarea calendarului iulian i-a fost impusă de către stat la înregistrare. Totuşi, din ambele mitropolii fac parte creştini care merg după calendarul de stil nou (gregorian). Unii făceau acest lucru şi pe vremea URSS, iar alţii au adoptat calendarul Bisericii Ortodoxe Române la începutul anilor 90 ai secolului trecut, odată cu reactivarea Mitropoliei Basarabiei, pentru a fi într-un pas cu românii din dreapta Prutului.

Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel – stil nou: 31 mai – 29 iunie; stil vechi: 31 mai – 12 iulie

La 29 iunie, stil nou, şi 12 iulie, stil vechi (iulian), creştinii ortodocşi îi sărbătoresc pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel



Postul Sfinţilor Apostoli în 2011 – stil nou: 20 iunie – 29 iunie; stil vechi: 20 iunie – 12 iulie

Luni, 20 iunie 2011, creştinii ortodocşi din întreaga lume intră în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. În Republica Moldova, începem postul toţi odată, dar cei care se conduc de calendarul bisericesc de stil vechi (iulian) vor posti cu 13 zile mai mult.


Pentru creştinii ortodocşi care merg într-un pas cu Patriarhia de la Bucureşti, postul se va încheia la 29 iunie, când Biserica Ortodoxă Română (calendarul gregorian) îi cinsteşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.


Creştinii ortodocşi care se conduc de calendarul Patriarhiei de la Moscova vor ţine post până la 12 iulie, când este fixată sărbătoarea în calendarul iulian, de stil vechi (cu 13 zile mai târziu).


Postul continuă în ziua sărbătorii, dacă aceasta cade într-o miercuri sau vineri, cu dezlegare la peşte şi untdelemn. (Creştinii ortodocşi ţin post în toate zilele de miercuri şi vineri, iar cei mai sârguincioşi dintre ei postesc şi în zilele de luni.)


Pe durata acestui post, în zilele de sâmbătă şi duminică avem dezlegare la peşte.


Putem consuma acest aliment şi în acele zile de luni, marţi sau joi în care este sărbătoarea vreunui sfânt cu doxologie mare.


Dacă o asemenea sărbătoare cade miercuri sau vineri, se dezleagă la untdelemn şi vin.


La hramuri şi la Naşterea Sfântului Ioan Botezatorul (stil nou: 24 iunie / stil vechi: 7 iulie) se dă dezlegare la peşte, indiferent de ziua săptămânii.



Cum se stabileşte durata acestui post


Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel se stabileşte în funcţie de data Paştilor şi, astfel, începutul şi durata sa diferă de la an la an.


“Pentru a afla durata Postului Sâmpetrului din orice an, se foloseşte următoarea regulă: câte zile sunt de la data Învierii (inclusiv) din anul respectiv până la 3 mai, atâtea zile ţine postul”, potrivit unui articol de pe
CreştinOrtodox.ro.

Postul începe în ziua de luni de după Duminica Tuturor Sfinţilor, sărbătorită la o săptămână după Duminica Pogorârii Sfântului Duh (Cincizecimea, Rusaliile). Se încheie în ziua în care-i sărbătorim pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, această sărbătoare având dată fixă: 29 iunie, conform calendarului bisericesc de stil nou (gregorian) şi 12 iulie, conform calendarului bisericesc de stil vechi (iulian).


După calendarul nou (gregorian), în unii ani, se poate întâmpla ca acest post “să dispară”, dacă Duminica Tuturor Sfinţior cade după 29 iunie.


Astfel s-a întâmplat în anii 1945 şi 1956, când Învierea Domnului a fost sărbătorită la 6 mai. În cele două cazuri, Sfântul Sinod al Bisericii Române a hotărât să se ţina post trei zile înaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli.


De asemenea, în anul 1983, Învierea Domnului a fost sărbătorită la 8 mai, iar Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a fost de numai două zile – 27 şi 28 iunie.


În 2005, conform calendarului Bisericii Ortodoxe Române, Sfintele Paşti au fost sărbătorite la 1 mai, Duminica Tuturor Sfinţilor, lăsata secului pentru post – la 26 iunie, iar zile de post au fost, din nou, doar 27 şi 28 iunie.

Eleonora Lisnic




Calendar ortodox de stil nou pentru iunie 2010, de pe site-ul Bisericii Ortodoxe Române:

(Calendarul ortodox de stil vechi (al Mitropoliei Moldovei şi Bisericii Ruse) îl găsiţi aici: http://days.pravoslavie.ru/  Nu modificaţi setările pe site, lăsaţi punctul la „Нов. ст.”. Cu „Ст. ст.”, veţi afişa „calendarul ortodox românesc”.)




Luni, 31 mai 2010, creştinii ortodocşi din întreaga lume au intrat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
În Republica Moldova, începem postul toţi odată, dar cei care se conduc de calendarul bisericesc de stil vechi (iulian) vor posti cu 13 zile mai mult.

Pentru creştinii ortodocşi care merg într-un pas cu Patriarhia de la Bucureşti, postul se va încheia la 29 iunie, când Biserica Ortodoxă Română (calendarul gregorian) îi cinsteşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

Creştinii ortodocşi care se conduc de calendarul Patriarhiei de la Moscova vor ţine post până la 12 iulie, când este fixată sărbătoarea în calendarul iulian, de stil vechi (cu 13 zile mai târziu).

Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel se stabileşte în funcţie de data Paştilor şi, astfel, începutul şi durata sa diferă de la an la an.

sâmbătă, 22 mai 2010

Pogorârea Sfântului Duh (Duminica Mare, Cincizecimea, Rusaliile)

Nou:

Pogorârea Sfântului Duh (3 iunie 2012) – împlinirea Făgăduinţei Tatălui ceresc. Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre semnificaţia Pogorârii Sfântului Duh

 
Creştinii ortodocşi şi catolici sărbătoresc duminică, 23 mai 2010, unul dintre marile praznice împărăteşti - sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului.

Dacă în momentul Botezului Domnului Duhul Sfânt s-a arătat sub forma unui porumbel, la Cincizecime, acesta a apărut ”sub formă de limbi de foc”.

O sugestie pentru cei care ajung pe blog după ce caută pe Google „Sfânta Eleonora”


În calendarul ortodox nu există o sfântă cu asemenea prenume, dar este un nume de botez acceptat în Biserica Ortodoxă.

Potrivit unui site francez, catolicii au sfântă Eleonora (fostă regină a Angliei), sărbătorită la 25 iunie:

sâmbătă, 15 mai 2010

Potopul lui Noe, o realitate istorică dovedită de arheologi


Dumitru Manolache

Până acum nouă ani, în afară de credincioşi, puţine persoane considerau că relatarea Genezei referitoare la Noe şi Marele Potop ar fi altceva decât o tulburătoare poveste, deşi un număr mare de informaţii confirmau realitatea cataclismului. În anul 2000, au fost aduse probe arheologice zdrobitoare care confirmă existenţa reală a Potopului. Despre acestea şi alte importante dovezi descoperite de-a lungul istoriei referitoare la catastrofalul eveniment universal vom discuta în continuare.

miercuri, 5 mai 2010

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe - 23 aprilie/6 mai


Sfântul Gheorghe Biruitorul – un comandant roman care slujea în Oastea lui Hristos

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este pomenit în calendarul ortodox la 23 aprilie conform stilului nou, şi la 6 mai conform calendarului vechi.
Din ordinul împăratului Diocleţian, a fost decapitat la 23 aprilie 303, fiind o zi de vineri, în Săptămâna Luminată.

Nu este cunoscută cu exactitate vârsta la care a fost martirizat Sfântul Gheorghe, dar se pare că avea până în 30 de ani. În acatist este numit “tânăr, vesel şi preafrumos”.

Sursele istorice autentice care oferă amănunte despre viaţa şi martiriul Sfântului Gheorghe sunt puţine la număr. S-au păstrat relatările unui subaltern de-al său, Pasicrat, care a fost şi martor ocular al martirizării Sfântului, precum şi o biografie scrisă în sec. V de F. Cumont.
Sfântul Gheorghe s-a născut în a doua jumătate a secolului al III-lea, cel mai probabil în regiunea Armeniei, într-o familie creştină. Tatăl său, Gherontie, provenea dintr-o familie bogată din Capadocia, a fost senator grec şi general de armată în timpul împăratului roman Diocleţian. Gheorghe a fost botezat într-o mănăstire din Armenia.
Rămas orfan de tată la vârsta adolescenţei, s-a mutat cu mama lui, Polihronia, în cetatea Lidda, din Palestina.
S-a înrolat de foarte tânăr în armata romană şi în scurt timp a devenit tribun. Tribunul era unul dintre cei 6 ofiţeri superiori care conduceau o legiune romană, cu un efectiv de la 4.200 până la 6.000 de soldaţi.
A devenit faimos pentru forţă, pricepere şi vitejie în lupte, dar şi pentru înfăţişarea frumoasă.
Remarcându-l, împăratul Diocleţian
 (284-305) l-a avansat foarte repede, numindu-l comandant în garda imperială.
Mai exact, rangul său era de “comis în ceata Invincibililor din garda imperială”.



Foto: Mormântul Sf. Gheorghe, din biserica ce-i poartă numele, localitatea Lida - Lodd (Israel)

duminică, 4 aprilie 2010

Hristos a Înviat!


Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române:

„Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simţim bucuria Învierii în aceste zile şi să o transmitem şi altora din jurul nostru. Să aducem pace şi bucurie tuturor celor din jurul nostru şi mărturia că noi am primit lumina învierii, iubirea lui Hristos, iubirea Preasfintei Treimi spre Slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Hristos a Înviat!”.

luni, 15 martie 2010

Definiţii ale fericirii


Constituţia doar dă oamenilor dreptul la fericire. Trebuie însă să o găseşti singur. - Benjamin Franklin

Fericirea e în noi, niciodată în jurul nostru. - Necunoscut

joi, 4 martie 2010

Semnificaţia, influenţa şi efectul culorilor



Viaţa în şapte culori: CROMOTERAPIA

Compuse din energii vibratorii, culorile au un efect pozitiv
asupra stării de sănătate şi pot deveni remedii eficiente,
alături de tratamentele clasice

luni, 18 ianuarie 2010

Botezul Domnului, Boboteaza sau Epifania – 6 (19) ianuarie


6 ianuarie – Botezul Domnului pentru unii, Ajunul Crăciunului pentru alţii (link articol din 2012)

La Botezul Mântuitorului, Dumnezeu S-a revelat lumii ca Sfânta Treime.

Tatăl a vorbit din ceruri: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!”, Fiul era în apă şi se boteza, iar Duhul Sfânt a pogorât asupra Lui în chip de porumbel.

“În Iordan botezându-Te, Tu Doamne, închinarea Treimii s-a aratat, că glasul părintelui a marturisit Ţie, Fiu iubit pre Tine numindu-Te şi Duhul, în chip de porumb, a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie.”

Boboteaza, sărbătorită la 6 ianuarie (19 ianuarie, pe stil vechi), când se consideră că a avut loc botezul lui Iisus Hristos, încheie, alături de sărbătoarea Sfântului Ioan (7 (20) ianuarie), perioada celebrării naşterii Mântuitorului.
Sărbătoarea marchează Botezul Domnului şi se mai numeşte Epifanie, adică Arătarea lui Dumnezeu şi Mântuitorului în lume.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Pentru meditaţie: din “Cartea înţelepciunii lui Solomon”





1. Mai bine este să nu ai copii, dar să ai bunătate, căci pomenirea bunătăţii este nemuritoare; şi Dumnezeu o ştie şi oamenii o cunosc.

3. Mulţimea pruncilor la cei nelegiuiţi nu este de nici un folos; din mlădiţele lor spurcate nu se va înfige rădăcină în adânc şi nu vor avea temei nezdruncinat.

6. Fiindcă pruncii născuţi din somnul necurat sunt martori ai nelegiuirii părinţilor, când stai să-i cercetezi.

(Capitolul IV)


PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: De ce s-a întrupat Dumnezeu


…Dumnezeu-Cuvântul, Cel nevăzut cu ochii trupeşti, necuprins cu mintea şi neatins cu mâinile, Se face Om văzut cu ochii, ascultat cu urechile, înţeles cu mintea şi atins cu mâinile.

De ce? Pentru ca să ne dăruiască nouă oamenilor, limitaţi şi trecători, slava Lui cea nemărginită şi veşnică. Să ne ridice la sfinţenia Lui pe noi, cei căzuţi în păcat. Să ne dăruiască viaţă veşnică nouă, celor muritori. Să ne înveţe ascultarea smerită şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu pe noi, cei neascultători şi nerecunoscători.