 |
Narcis și Echo -
J.W. Waterhouse
Narcisistul - el însuşi este izvorul şi finalitatea fiecărui gând
***Narcisistul
este în mod continuu interesat nu de celelalte persoane, ci de cum se reflectă
el însuşi prin ochii lor, de cum se regăseşte şi recunoaşte întru ei. Nu
iubirea de sine este un păcat, ci faptul de a rămâne exclusiv la ea.
Mitul lui Narcis
Narcis era, potrivit legendei, un tânăr frumos, fiul nimfei Liriope și al râului Cephios. Deși era înconjurat de dragostea și admirația celor care îl întâlneau, Narcis rămânea indiferent la atențiile și propunerile amoroase. De frumosul tânăr s-a îndrăgostit nebunește nimfa Echo, însă și ea a fost respinsă și s-a stins de durere, văzând că dragostea ei nu era împărtășită. Nemesis hotărăște să îl pedepsească pe Narcis, făcându-l să își vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul s-a îndrăgostit de acea imagine, murind de durere, fiindcă nu ajungea la tânărul din apă. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Narcis_(mitologie))
Narcisismul
Radu Alexandru
Dintre toate
personajele mitologice ale antichităţii, Narcis pare să fi ieşit cu multă vreme
în urmă din sfera mitului. El a fost şi este prezent de-a lungul istoriei
omenirii, sub chipul omului cu o excesivă iubire de sine, al omului îndrăgostit
iremediabil de el însuşi.
Potrivit ştiinţei
medicale, narcisismul face parte din rândul tulburărilor afective, al
comportamentelor deviante.
Medicina descrie
persoana care suferă de narcisism ca fiind preocupată excesiv cu probleme
personale, putere, prestigiu şi vanitate.
Înţeleasă într-o
cheie ermineutică creştină, experienţa lui Narcis ne arată însă drama neamului
omenesc care, prin păcat, cade pradă egocentrismului, iubirii de sine, “izvorul
a tot răul”, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Narcisismul este o
iubire bolnavă care ne macină şi ne răneşte interior, o formă denaturată a
iubirii, nu numai lipsită de rod, dar şi născătoare de multe păcate şi patimi.
Asta pentru că
presupune ca în permanenţă să ne aflăm în postura de a întoarce spatele iubirii
lui Dumnezeu şi iubirii celor de lângă noi.
Mitul lui Narcis
ne descoperă istoria tragică a unui tânăr înzestrat cu o frumuseţe fizică
deosebită, dar incapabil de a răspunde iubirii altor persoane. Acesta sfârşeşte
prin a se îndrăgosti de sine însuşi, în momentul în care îşi zăreşte chipul
pentru întâia dată, reflectându-se în apa unui izvor.
Narcis s-a
îndrăgostit de acea imagine, murind de durere, fiindcă nu ajungea la tânărul
din apă.
Întocmai, omul
iubitor de sine, care se consideră pe sine măsură a tuturor lucrurilor, şi care
nu poate răspunde iubirii celorlalţi, se reflectă întru totul ca într-o
oglindă.
Dacă în cazul lui
Narcis “acţiunea” se desfăşoară într-un cadru natural idilic, în cazul
narcisistului se petrece în propriul său univers interior.
Acesta se
îndrăgosteşte de “chipul său” reflectat în “izvorul” propriilor sale gânduri.
În acest univers lăuntric, oriunde îşi îndreaptă privirea, acesta se descoperă
doar pe sine.
El însuşi este
izvorul şi finalitatea fiecărui gând.
Acest lucru se
manifestă la nivel exterior prin faptul că tot el însuşi este izvorul şi
finalitatea fiecărei fapte pe care o săvârşeşte.
Narcisistul este
în mod continuu interesat nu de celelalte persoane, ci de cum se reflectă el
însuşi prin ochii lor, de cum se regăseşte şi recunoaşte întru ei.
De aceea, nu
acceptă sfaturi şi refuză din start orice critică. Orice persoană care, chiar
şi din preaplinul iubirii, îndrăzneşte a-i adresa astfel de cuvinte, îi devine
antipatică sau este văzută ca un potenţial duşman.
Dar, ca şi în
situaţia lui Narcis, manifestarea iubirii de sine nu este decât răspunsul dat
unei iluzii, unei himere. Aşa cum Narcis a murit de durere, pentru că nu
ajungea la chipul reflectat în luciul apei, tot aşa şi noi murim sufleteşte,
pentru că veşnic vom fi lipsiţi de răspuns.
Nu trebuie să
pierdem însă din vedere că nu iubirea de sine este un păcat, ci faptul de a
rămâne exclusiv la ea, de a nu o folosi drept criteriu pentru iubirea
celorlalţi oameni, după îndemnul Mântuitorului.
Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi este primul pas făcut spre a-l putea iubi aşa cum Hristos
ne iubeşte. Oricât de adanc ar fi întipărită în adâncul fiinţei noastre această
tendinţă egocentrică, ea poate fi biruită numai întru Hristos.
Este nevoie de
luptă şi stăruinţă din partea fiecăruia dintre noi, pentru ca momentul morţii
să nu ne găsească reactualizând sfârşitul tragic al lui Narcis.
Pentru aceasta
este nevoie să permitem ca, în taina inimii noastre, propria
"împărăţie" să lase loc Împărăţiei Cerurilor, unde nu mai
"împărăţeşte" iubirea de sine, ci Hristos şi Iubirea Sa.
CrestinOrtodox.ro
https://www.crestinortodox.ro/editoriale/narcisismul-127781.html
Comentarii
Trimiteți un comentariu