Versuri de Boris Vieru (02.07.1957 – 19.02.2019)
Punct de vedere
asupra artei de a călări
Unul din noi doi
va trebui
numaidecât să fie cal.
Nu, unul din noi
este în mod
obligatoriu cal.
Doamne, ce fel de vreme am ajuns să trăiesc
și ce soi de
animal este acesta
pe care, fără să
mă fi tras cineva la sorți,
îl călăresc.
Ba nu, preaiubiții
mei,
nu știm niciodată
cine și cui îi stă
pe spată.
În fine, spunem
cuvinte
ca să omorâm timpul
din natură.
Arăm aerul și
steaua
ca să inventăm
duminica cea mai pură.
Personal, după cum
cred că ați început
să vă și
convingeți,
învăț arta cu
această cântare
pe care o ridic
înainte de vreme,
pe care o ridic
din fuga calului
ce mă călărește.
Amnezie
Ce viață tânără am
îngropat eu,
ce tinerețe moartă
am fost eu în stare
să o țin flămândă,
când soarele luci
brusc pe deasupra
și când
raza umbla palidă
îndelung
căutându-mă
și că sunt
și că am fost
mai cu seamă
uitându-mă.
Versuri de Boris
Vieru
Cerurile vii
O lup singuratec
O lup singuratec
tu îngheţi de frig
tu ingheţi de frig
chiar şi acum când
stai lungit pe jăratec
şi flăcări te ling
şi flăcări te ling
O lup singuratec
O lup singuratec
ce îngheţi de frig
chiar şi pe
jăratecul
oaselor fraţilor
tăi
când flăcările lor
te mai ning
Ce noroc că mai
eşti
şi ce trudă - să
fii
pe pământurile
dumnezeieşti
pe cerurile vii
Dar eu nu vreau să
mor!
Dar eu nu vreau să
mor!
Strigă corul cel
antic
cântă anticul cor
Dar tu eşti mort
de parcă ai fi viu
Dar tu eşti viu
de parcă-ai fi
mort –
strigă corul cel
antic
cântă anticul cor
O lup singuratec
O lup singuratec
dar tu îngheţi de
frig
tu îngheţi cu
totul de frig
când stai lungit
pe jăratecul
de gheaţă
al oaselor
fraţilor tăi
şi flăcările lor
te ning
şi flăcările lor
te ning
Ce noroc că mai
eşti
şi ce trudă – să
fii
pe pământurile
dumnezeieşti
pe cerurile vii
pe pământurile
dumnezeieşti
pe cerurile vii
o lup singuratec.
Naşterea fără
răspuns
Tristeţea mea nu
naşte monştri
Tristeţea mea nu
naşte monştri
Tristeţea mea nu
naşte monştri
În plânsul cel cu
lacrimă celestă
Rechinii
care-noată sunt ai voştri
La capul meu ca să
găseşti o cheie
ai răscolit în
munţi de oseminte
În munţii cei
adânci
în munţii cei
părinţi
ce-ai căutat? ce
măduvă cuminte
ce curge-n sus
spre cerul
creierului meu
crăpat, precum a
spus şi domnul,
până la-naltele
morminte?
O secetă? O
foamete? Mai mare?
De nenăscuţii tăi
urmaşi
pusă în ceruri
la cale?
Tu nu-nţelegi că
eu
astăzi şi mâine
tu nu-nţelegi că
eu mă nasc şi mor
întruna
cu cei care au
fost până la mine
şi cu acei ce
izvorâ-vor?
Tu nu-nţelegi,
iubite frate,
şi voi, de
dincolo, iubiţilor,
că sunt fără de
moarte,
că n-am dezlegare
să mor?
Eu pe tine te
întreb, pe tine,
cel care te
răsuceşti în tristeţea mea
cu eleganţa
pumnalelor rechine
Eu pe tine te
întreb, pe tine,
neantule scurs
Doamne, martor îmi
eşti
De parcă aş putea
să pun întrebarea
monstrului
născut întruna şi
pe vecie fără răspuns.
Imposibila
dragoste
Totul lucrează
pentru tot.
Desăvârşită
ordine, desen perfect
destinat ochiului,
şi nu vederii.
De vreme ce exist,
de vreme ce nu pot
să mor,
nu îmi pot săruta
sufletul
pe gură
şi nu pot cu el să
mă-nsor.
Un gest a fost de
ajuns
de al tău poate că
să dezlege
vânturile
din Pontul Euxin
şi să împingă
verzoasele corăbii
către inima mea
acvatică.
Totul lucrează
pentru tot.
Te-aş învăţa
nemuritorul
acesta de cântec
dar refren el nu
are.
Pentru a opri acum
în loc
dragostea mea
ce se mişcă acum
înspre tine,
plase lungi vom
inventa într-o zi
şi năvoade.
Cu ochiul liber să
o privim,
Fără a cuvintelor
iscoade.
Dar nu,
iubito,
nu noi vedem.
Noi cei văzuţi
suntem.
I-e foarte dor
izvorului
de inima sa,
i-e foarte dor.
Dar atâta timp cât
curge
nu i se cuvine
a se uita înapoi.
Râului cel repede
râului cel repede
care pe lângă noi
se duce şi trece
i-ar pieri tot
trupul
dacă măcar pentru
o secundă
şi-ar săruta inima
lăsată în urmă, şi
rece.
Cuvinte îngheţate
Iată-mă ajuns între arborii goi
şi muţi
Acupunctura iernii
îi vindecă
de amintiri
de câinii
vagabonzi
şi de ninsoare
uzi.
În dreapta mea,
fireşte
se întinde polul
încep să număr
Unu, patru
şasezeci şi cinci
Cad păsări
îngheţate de la tropic
şi în desime sunt
ca iarba şi-şi sună
pliscurile bătute
cu arginţi.
Cu siguranţă,
gerul e grozav
în dreapta mea
ce-a îngheţat până
la umăr.
Continuă din cerul
drept să cadă
păsări
probabil albe
dar se opresc pe
creierul cel nins
exact la unul şi
acelaşi număr.
Unu, umm-mu
patru, parr tu
surâd cu buze
degerate, de zăpadă
spre arborii cei
goi şi muţi
ce s-au desprins
din ţărmul emisferei
şi-au început în
sus să cadă.
Versuri publicate
de Boris Vieru (02.07.1957 – 19.02.2019) sub pseudonimul literar Boris
Grigorescu în volumul „Înţelesul gingaş”, apărut cu nr. 3 în Colecţia „Caietele
Sarmis”, Chişinău, 1990.
Comentarii
Trimiteți un comentariu