Boris Vieru: „Totul lucrează pentru tot. Desăvârşită ordine, desen perfect”

 

Versuri de Boris Vieru (02.07.1957 – 19.02.2019)


Punct de vedere asupra artei de a călări


Unul din noi doi

va trebui numaidecât să fie cal.

Nu, unul din noi

este în mod obligatoriu cal.


Doamne, ce fel de vreme am ajuns să trăiesc

și ce soi de animal este acesta

pe care, fără să mă fi tras cineva la sorți,

îl călăresc.

Ba nu, preaiubiții mei,

nu știm niciodată

cine și cui îi stă pe spată.

În fine, spunem cuvinte

ca să omorâm timpul din natură.

Arăm aerul și steaua

ca să inventăm duminica cea mai pură.

 

Personal, după cum cred că ați început

să vă și convingeți,

învăț arta cu această cântare

pe care o ridic înainte de vreme,

pe care o ridic

din fuga calului

ce mă călărește.

 

Amnezie

 

Ce viață tânără am îngropat eu,

ce tinerețe moartă am fost eu în stare

să o țin flămândă,

când soarele luci brusc pe deasupra

și când

 

raza umbla palidă

îndelung căutându-mă

 

și că sunt

și că am fost

mai cu seamă

uitându-mă.

Versuri de Boris Vieru

 

Cerurile vii

 

O lup singuratec

O lup singuratec

tu îngheţi de frig

tu ingheţi de frig

chiar şi acum când stai lungit pe jăratec

şi flăcări te ling

şi flăcări te ling

 

O lup singuratec

O lup singuratec

ce îngheţi de frig

chiar şi pe jăratecul

oaselor fraţilor tăi

când flăcările lor te mai ning

 

Ce noroc că mai eşti

şi ce trudă - să fii

pe pământurile dumnezeieşti

pe cerurile vii

 

Dar eu nu vreau să mor!

Dar eu nu vreau să mor!

Strigă corul cel antic

cântă anticul cor

 

Dar tu eşti mort

de parcă ai fi viu

Dar tu eşti viu

de parcă-ai fi mort –

strigă corul cel antic

cântă anticul cor

 

O lup singuratec

O lup singuratec

dar tu îngheţi de frig

tu îngheţi cu totul de frig

când stai lungit pe jăratecul

de gheaţă

al oaselor fraţilor tăi

şi flăcările lor te ning

şi flăcările lor te ning

 

Ce noroc că mai eşti

şi ce trudă – să fii

pe pământurile dumnezeieşti

pe cerurile vii

 

pe pământurile dumnezeieşti

pe cerurile vii

 

o lup singuratec.

 

Naşterea fără răspuns

 

Tristeţea mea nu naşte monştri

Tristeţea mea nu naşte monştri

Tristeţea mea nu naşte monştri

 

În plânsul cel cu lacrimă celestă

Rechinii care-noată sunt ai voştri

 

La capul meu ca să găseşti o cheie

ai răscolit în munţi de oseminte

În munţii cei adânci

în munţii cei părinţi

ce-ai căutat? ce măduvă cuminte

ce curge-n sus

spre cerul creierului meu

crăpat, precum a spus şi domnul,

până la-naltele morminte?

 

O secetă? O foamete? Mai mare?

De nenăscuţii tăi urmaşi

pusă în ceruri

la cale?

 

Tu nu-nţelegi că eu

astăzi şi mâine

tu nu-nţelegi că eu mă nasc şi mor

întruna

cu cei care au fost până la mine

şi cu acei ce izvorâ-vor?

 

Tu nu-nţelegi, iubite frate,

şi voi, de dincolo, iubiţilor,

că sunt fără de moarte,

că n-am dezlegare să mor?

 

Eu pe tine te întreb, pe tine,

cel care te răsuceşti în tristeţea mea

cu eleganţa pumnalelor rechine

Eu pe tine te întreb, pe tine,

neantule scurs

 

Doamne, martor îmi eşti

 

De parcă aş putea să pun întrebarea

monstrului

născut întruna şi pe vecie fără răspuns.

 

Imposibila dragoste

 

Totul lucrează

pentru tot.

 

Desăvârşită ordine, desen perfect

destinat ochiului, şi nu vederii.

 

De vreme ce exist,

de vreme ce nu pot să mor,

nu îmi pot săruta sufletul

pe gură

şi nu pot cu el să mă-nsor.

 

Un gest a fost de ajuns

de al tău poate că

să dezlege vânturile

din Pontul Euxin

şi să împingă verzoasele corăbii

către inima mea acvatică.

 

Totul lucrează

pentru tot.

 

Te-aş învăţa nemuritorul

acesta de cântec

dar refren el nu are.

 

Pentru a opri acum în loc

dragostea mea

ce se mişcă acum înspre tine,

plase lungi vom inventa într-o zi

şi năvoade.

Cu ochiul liber să o privim,

Fără a cuvintelor iscoade.

 

Dar nu,

iubito,

nu noi vedem.

Noi cei văzuţi suntem.

 

I-e foarte dor izvorului

de inima sa,

i-e foarte dor.

Dar atâta timp cât curge

nu i se cuvine

a se uita înapoi.

 

Râului cel repede

râului cel repede

care pe lângă noi

se duce şi trece

i-ar pieri tot trupul

dacă măcar pentru o secundă

şi-ar săruta inima

lăsată în urmă, şi rece.

 

Cuvinte îngheţate

 


Iată-mă ajuns între arborii goi

şi muţi

Acupunctura iernii îi vindecă

de amintiri

de câinii vagabonzi

şi de ninsoare uzi.

 

În dreapta mea, fireşte

se întinde polul

încep să număr

Unu, patru

şasezeci şi cinci

Cad păsări îngheţate de la tropic

şi în desime sunt ca iarba şi-şi sună

pliscurile bătute cu arginţi.

 

Cu siguranţă, gerul e grozav

în dreapta mea

ce-a îngheţat până la umăr.

 

Continuă din cerul drept să cadă

păsări

probabil albe

dar se opresc pe creierul cel nins

exact la unul şi acelaşi număr.

 

Unu, umm-mu

patru, parr tu

surâd cu buze degerate, de zăpadă

spre arborii cei goi şi muţi

ce s-au desprins din ţărmul emisferei

şi-au început în sus să cadă.

 

Versuri publicate de Boris Vieru (02.07.1957 – 19.02.2019) sub pseudonimul literar Boris Grigorescu în volumul „Înţelesul gingaş”, apărut cu nr. 3 în Colecţia „Caietele Sarmis”, Chişinău, 1990.

 

Comentarii