Pecetea, coroana şi sceptrul domnesc al Iaşiului
Boris Vieru (02.07.1957 – 19.02.2019)
De ce ne este atât de drag Iaşiul? Pentru că este
pecete şi coroană domnească. Apoi, pentru că este anume pecetea şi coroana
domnească atotstăpânitoare, în duh, pe care le recunoaştem şi în faţa cărora ne
supunem frunţile. Iar mai apoi, pentru că sceptrul stăpânirii străine în
Basarabia nu a fost niciodată recunoscut. Ne-am plecat sub el, ca şi sub vremi
istorice grele, dar nu l-am recunoscut şi nu ne-am supus lui niciodată.
Aşa să fie oare, şi nu dăm dorinţele noastre drept realităţi neîntâmplate?
Da, aşa este! Pentru că avem dovezi şi mărturii vechi,
dar şi noi. Unirea din 1918 şi înălţarea Basarabiei la 1989 nu se puteau
întâmpla fără pecetea şi coroana şi sceptrul domnesc de la Iaşi, pe care
Basarabia le-a purtat în inima ei şi pe cerul ei, răsărind nevăzute, odată cu
soarele şi odată cu icoana Maicii Domnului cea ocrotitoare, dimineaţă de
dimineaţă, zi de zi, an de an, de la 1812 şi până astăzi.
Şi aşa va fi atâta timp cât nu se va înlătura de aici
stăpânirea străină a ruşilor şi nu vom reveni sub stăpânirea cea adevărată. Se
va înţelege mai jos ce vreau să spun.
Lui Iorga, când a venit să-şi cerceteze neamul său din
Basarabia pe la începutul veacului al XX-lea, cu puţini ani deci înainte de
sfârşitul robiei, produs la 1918; când a coborât în acea călătorie pe veci
înscrisă în Cartea istoriei noastre, de la Cernăuţi pe la Hotin şi Soroca, pe
cursul Nistrului, şi mai departe spre Vadul lui Vodă şi Chişinău, - îi sălta
inima de bucurie, căci vedea răsărindu-i în cale doar sate de răzeşi şi de mazili
mândri.
Şi bagă de seamă că nu scria nicăieri la intrarea în
acele sate că ar fi de mazili, că ar fi de răzeşi, că ar avea uric de la Ştefan
cel Mare sau de la Alexandru cel Bun. Nu. Ci vedea adânc foarte acest patriarh
al neamului nostru; pe chipurile moldovenilor întâlniţi în cale, pe trăsătura
obrazului şi a frunţii şi a ochilor, pe vorbirea şi portul şi purtarea lor
citea sămânţa acestora coborând până la neamul lor cel mai adânc, în străfundul
unor secole grele de istorie şi de fapte glorioase de arme, de oameni viteji şi
de credinţă nestrămutată în dreptatea lui Dumnezeu.
Îi sălta inima de bucurie pentru că, după o sută de
ani de urgie barbară, vedea neştirbită, neîmpuţinată, puterea neamului domnesc
care a iradiat din Carpaţi şi a cuprins şi stăpânit pământurile până la Nistru,
a ridicat cetăţi cu zid de apărare şi a aşezat sate de oşteni, adică de mazili
şi răzeşi, ce se ridicau cu armele la prima chemare ce venea de la Baia, de la
Suceava sau de la Iaşi.
Toate acestea erau vii şi adevărate şi prezente pentru
Iorga, care venise să-şi cerceteze neamul, să-i afle starea şi nevoile şi
trebuinţele, dar şi să-l pregătească pentru ziua dumnezeiască ce urma să se
întâmple în curând. Pentru ochiul profan, însă, pentru ochiul străin, care
lucea hoţeşte pe sub sprâncene prin târgurile de la margine nimic din toate
acestea nu se vădea, ascunse fiind sub haina zoioasă şi trecătoare a stăpânirii
muscăleşti.
Aşa şi astăzi cată să înţelegi că ghinda nu va rodi
mărăcini, iar sămânţa de paltin nu va scoate la iveală ciulini pe care să-i
vânture crivăţul iernii şi să-i înghită focul de stepă. Tulburătoare sunt nu
numai coborâşul şi cercetarea părintelui Iorga, care presimţea probabil
sfârşitul stăpânirii străine pentru Basarabia, dar şi urcuşul şi cercetarea
noastră de astăzi, a rădăcinilor şi a matricei din care am ieşit.
Mergeţi pe firul apei în sus, către izvor, şi pe
sămânţa numelui până la matcă; ridicaţi-vă la Iaşiul nostru cel scump,
înaintaţi cu curaj şi fără teamă către tăriile înalte ale Sucevei şi Ţării
Maramureşului şi a Oaşului.
Cutremuraţi veţi fi când veţi recunoaşte peste tot şi
în toate semnele înrudirii, tiparul neşters din care se trage propriul nostru
chip. Şi aşa cum credea nestrămutat părintele Iorga că Unirea este aproape,
credeţi şi voi cu tărie că nu departe de noi e sfârşitul despărţirii şi al jertfei.
Astfel, cu o oră, cu o zi, cu un timp, cu un anotimp veţi face mai aproape ziua
aceea sfântă. Căci toate făgăduinţele sunt pentru acei care cred şi numai
pentru ei...
... O lumină blândă şi caldă, bătând în aur parcă, şi
o pace sfântă cum nu mai întâlneşti în alte părţi ale Moldovei ne învăluiau
părinteşte şi ocrotitor în vechea capitală a voievozilor. Nimeni nu se grăbea
nicăieri şi liniştea ne însoţea pretutindeni. Vorbirea ieşenilor este moale şi
nerepezită, iar purtarea civilizată, fără stridenţele întâlnite în unele oraşe
româneşti mai dinspre Dunăre.
Ne-am plimbat în voie prin cartierele cele vechi, am
intrat şi ne-am închinat în Biserica Sfântul Nicolae, ridicată spre sfârşitul
domniei lui Ştefan cel Mare, ne-am urcat la impunătoarea Cetate, construită pe
colina cea mai înaltă a Iaşiului, am mers bineînţeles şi la Catedrala
Mitropolitană, unde ne-am rugat la moaştele Sfintei Parascheva, iar la sfârşit
ne-am suit în turnul cu orologiu al celui mai frumos edificiu din Iaşi –
Palatul Culturii.
Ni s-a făcut de fapt o favoare de către prietenii
noştri ieşeni, pentru că simplii vizitatori nu au acces în turn, drept pentru
care le mulţumim.
Orologiul este foarte vechi, fiind construit şi
instalat, după cum scrie cu litere turnate pe clopotul lui, la anul 1889 de
doctor inginer diplomat Berindei.
Maşinăria este tare complicată, are şi clopote mai
mici, cu ciocane şi ciocănele, manevrate de pârghii, cricuri, strune etc., care
anunţă sferturile de ceas şi ceasurile exacte, iar din oră în oră intonează Hora
Unirii.
Minunea a făcut ca complicata maşinărie să se
declanşeze exact atunci când îi dădeam târcoale cercetând-o şi să ne cânte şi
nouă nemuritoarea Horă a Unirii. Tonurile erau solemne şi înălţătoare, vestind
parcă veghea curată a fraţilor asupra unei credinţe care rămâne vie, iată, de
200 de ani.
Comentarii
Trimiteți un comentariu