Boris Vieru: „Dacă omul ar pricepe acest lucru, nu ar mai face ziare-înjurătură, cărţi-asasine, televiziuni-minciună...”

 

Lucrătorii Cuvântului

Boris Vieru (02.07.1957 – 19.02.2019)

La Judecata de Apoi eu cred că Dumnezeu ne va asimila pe noi, lucrătorii Cuvântului, la categoria preoţilor şi a duhovnicilor – atât este de mare şi, îndrăznesc să spun, de grozavă răspunderea noastră, a celora care trudim în inima limbii române, fie că scriem la ziar, că facem literatură, că vorbim de la televizor sau de la radio.

De ce cred aşa? Pentru că vom sta în faţa lui Dumnezeu şi vom răspunde. Pentru orice cuvânt scris şi vorbit. Iar pe din părţi, privelişte mare – miliarde de îngeri şi miliarde de oameni vor sta privindu-ne.

 Vă imaginaţi de câtă cutremurare va fi cuprinsă fiinţa noastră atunci?

 Câtă înălţare şi câtă cinste putem avea, dar şi ce abis de ruşine s-ar putea deschide în faţa noastră – după cum am trăit Cuvântul aici, în vremelnicia durerilor noastre...

 În primul rând, vom fi întrebaţi - a fost plin cuvântul nostru şi cu rost sau a fost deşert?

A fost cuvântul nostru viu, adică a binecuvântat şi a ajutat viaţa să crească sau a fost cuvântul nostru rău, a blestemat şi a înjurat, a calomniat şi a asasinat pe aproapele nostru, omorând viaţa din jur, stingând lumina şi îngropând adevărul?

A fost cuvântul nostru adevăr sau a fost cuvântul nostru minciună?

Cuvântul nostru a fost de trădare şi de laşitate sau a fost de credinţă neclintită şi de tărie jertfelnică?

 A fost cuvântul nostru dragoste şi nădejde sau a fost ură şi întuneric?

A zidit cuvântul nostru pe cel de lângă noi, sau l-a dărâmat?

Am adus unire între fraţii noştri sau am semănat dezbinare şi înstrăinare?

Milă şi îndurare şi ajutor şi sprijin am fost când strigătul de durere răsuna lângă noi sau erau graiurile noastre împietrite de surzenia şi învârtoşarea inimii?

L-am îndrumat pe drumul cel bun pe fratele nostru, sau l-am rătăcit?

În sfârşit, l-am zidit lăuntric cu cuvântul cel viu al adevărului sau l-am smintit pe cel de aproape şi, îndrăznesc să zic, pe omul de pretutindeni?

 Căci mare este puterea de răspândire a cuvântului nostru şi seminţele lui pot ajunge în cele mai îndepărtate locuri.

 Cuvântul este chipul lui Dumnezeu în om, unul din chipuri. Graiuri sfinte a sădit Dumnezeu în noi, pentru că, aşa cum prin Cuvânt a zidit El lumea, tot aşa a binevoit să ne facă pe noi nişte dumnezei mai mici, stăpâni ai Împărăţiei Sale, dar şi preoţi ai ei, adică ai Naturii celei sacre.

 Căci dacă Dumnezeu le-a creat pe toate prin cuvânt, pe Adam l-a chemat să le pună nume potrivite, după harul Cuvântului care lucra în el înainte de cădere. Şi tot chipul cuvântului din el lucra rugăciunea şi lauda ce-o înălţa Ziditorului său în Rai.

 Acum înţelegeţi cât este de uriaşă răspunderea, nu zic a omului, căci şi aceasta este, dar a lucrătorului Cuvântului, care are o chemare mai specială, căruia i s-a dat un har şi o altfel de aşezare a puterilor sufleteşti?

 Acum înţelegeţi de ce am zis că noi, scriitorii şi vorbitorii de cuvinte, vom fi asimilaţi la Judecată, ca răspundere, preoţilor şi duhovnicilor?

 Dar omul, în mare cinste fiind la Dumnezeu, n-a priceput, ci s-a asemănat dobitoacelor – aşa s-a spus despre căderea primului om şi aşa s-a început Istoria noastră.

 Şi nu pricepe omul, din nefericire, nici până astăzi. Pentru că dacă ar pricepe, nu ar mai face ziare-înjurătură, cărţi-asasine, televiziuni-minciună...