„În vremuri de nimicnicie
este anevoie să gândeşti lucruri măreţe şi sfinte, dar să îndrăznim, să
învingem vremurile şi lumea şi să privim ca şi „Moşul” din Călimani pe deasupra
lor, peste geana albastră a cerului, la munţii cei veşnici care ne luminează în
faţă.”
Actul de vechime
al neamului nostru, scris în Munţii Călimani
Boris Vieru (02.07.1957
– 19.02.2019)
Suntem aici, în
Carpaţi, mai mult decât antici. Suntem pre-antici şi suntem pre-istorici.
Vorbesc după
convenţiile ştiinţei contemporane, care de multe ori nu ştie unde e stânga şi
unde e dreapta, dar ne oferă tot noi şi noi acte de identitate, cam unu la
generaţia de ştiinţifici, tot noi şi noi explicaţii de origine a lumii, a
popoarelor şi a limbilor, a tot ce se vede şi ce nu se vede.
Bibliotecile ard.
Imperiile cresc şi descresc, neamurile prădătoare le suflă vântul lui Dumnezeu
şi le spulberă de pe faţa pământului, căci a lui este lumea şi plinirea ei.
“Moşii” noştri
şi-au scris actul de identitate pe vârfurile de piatră ale Carpaţilor, l-au sculptat
în stâncile din creierul munţilor, acolo unde imperiile nu ajung, iar
orânduielile trecătoare ale spulberaţilor şi viscoliţilor s-au oprit,
pipernicite, la poale.
Am stat în uimire
privind la “Moşul” de la Călimani.
Este o sculptură
uriaşă, o stâncă întreagă reprezentând cu exactitate şocantă trăsăturile
obrazului, tăietura ochilor, nasul puternic, de luptător crâncen, dar şi
oarecare tristeţe a gurii, îngândurare a frunţii, privind de la aproape 2000 de
metri înălţime peste asfinţitul de aur al soarelui, care cobora pe după
versantul de apus al Călimanilor.
Anii tăi sunt
veşnici, Doamne, iar anii noştri ca ziua ce apune şi ca umbra ce se stinge în
cetina de brad de sub bărbia Moşului.
De mii şi mii de
ani priveşte veşnicia cerului atât de albastru încât te taie la oase, acest
„Moş” al nostru, cu căciula de miel îndesată pe cerbicea stâncoasă.
Mă uit şi
cercetez, revin şi rememorez: este acelaşi „Moş” pe care l-am întâlnit la
poalele Călimanilor înainte de a urca aicea sus, are aceleaşi trăsături
somatice, inconfundabile, curat româneşti, aceeaşi blândeţe a chipului,
combinată cu o putere inexplicabilă de luptător cu sabia, dar şi de iniţiat al
Cerului, aceeaşi alură de înţelepciune, sprijinită în toiagul cu care
păstoreşte şi turma, şi neamul său; este acelaşi „Moş” întâlnit în
nemuritoarele scrieri ale lui Sadoveanu; este acelaşi „Moş” din răzeşiile
aprige ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, - Io, Ştefan Voievod, Domnul Ţării
Româneşti a Moldovei; în fine, este „Moşul” de pe Columna lui Traian, cu căciula
adusă din spate spre frunte...
Nu e nici o
îndoială de acest lucru, şi atunci încep să le dau dreptate celor care
mărturisesc cu sute de probe scrise în piatra Carpaţilor, dar şi în tăbliţele
de plumb de la Sinaia, că neamul nostru şi limba noastră se trag direct de la
aceşti „Moşi”, că de fapt dacii şi romanii, ultimii veniţi în Dacia Felix pe la
începutul erei creştine, vorbeau limbi cu acelaşi substrat, limbi care
proveneau dintr-o stră-limbă comună.
E o taină asta,
mare, ţinută aşa din veacuri şi milenii apuse, pe care nici nu încercăm să o
desfacem. Umblăm în jurul acestor statui uriaşe, - de la „12 apostoli” din
Călimani, de la Babele sau de pe alte vârfuri ale Carpaţilor, că sunt mulţi
aceşti „moşi” uriaşi ce sprijină Carpaţii româneşti de cer, - buchisim în
tăbliţe de plumb cu instrumentele inefabilului şi ale intuiţiilor, şi ne este
suficient, pentru pumnul trecător de humă de la poalele Călimanilor.
Ceea ce ştim şi ce
afirmăm cu toată virtutea este că neamul acesta al nostru este nu numai un
miracol, o minune a lui Dumnezeu, care se poate retrage din faţa zgomotului
Istoriei pentru o mie de ani pe platourile înzăpezite ale Carpaţilor, ca apoi
să se reverse în principatele de nobilă domnie ale Muşatinilor şi Basarabilor,
- el este şi o mare şi adâncă taină, sau este apărat de o mare şi adâncă taină
- taina care îi ascunde naşterea şi măreţia mântuirii.
Suntem atât de
vechi aici, încât nu putem să-i avem martori ai dăinuirii noastre în Carpaţi şi
la Dunăre şi la Mare şi la Nistru nici pe machedonii lui Alexandru imperialul,
dealtminteri trac de neamul nostru, nici pe romani, nici pe grecii care
consemnau faptele de bărbăţie ale geţilor cei drepţi...
Suntem aici cu
multe mii de ani înaintea tuturor acestor popoare şi istorii, şi mărturia se
înalţă în faţa noastră.
Stâncile vorbesc,
graiurile munţilor cântă lucruri de nepovestit şi care cu greu se urcă la inima
omului de sub vremi.
În vremuri de
nimicnicie este anevoie să gândeşti lucruri măreţe şi sfinte, dar să îndrăznim,
să învingem vremurile şi lumea şi să privim ca şi „Moşul” din Călimani pe
deasupra lor, peste geana albastră a cerului, la munţii cei veşnici care ne
luminează în faţă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu