Este o povestire pe care am scris-o la 15 ani şi a fost publicată peste vreo doi ani în revista “Columna”, la rubrica “Proză fantastică”.
Amurgul să frământa ca într-un păienjeniş între cer şi pământ, aspirând să ia cu sine toate culorile şi profilurile, spre a nu stingheri noaptea. Discul portocaliu al soarelui mai atârna încă la orizont, iar cioburile de nori imponderabili îi absorbeau cu lăcomie ultimele picături de lumină, concentrându-se treptat într-o fâşie de jăratec ce nu mai poate să frigă.
Automobilul gonea din plin, înghiţind avid şoseaua, care în lumina farurilor părea un sclipitor drum de gheaţă. Polin acţionă o manetă şi degrabă se pomeni în avalanşa vehiculelor ce circulau agitate, aruncând în părţi umbre alungite.
Parcă automobilul lângă o clădire nu prea înaltă care, fiind înconjurată de edificii impunătoare, avea toate şansele să rămână neobservată de o privire fugitivă şi nu prea atentă.
Urcă în grabă treptele de la intrare şi încetini pasul abia pe culoar. Secretara Lina îl întâmpină şi, însoţindu-l cu multă bunăvoinţă până lângă cabinetul şefului, îi comunică, între timp, că e aşteptat de mult.
Şeful era agitat. Deşi dorea să pară calm, gesturile cu exces de nervozitate îl trădau.
- Iată ce-i, băiete... începu el, când Polin nu mai ştia ce să facă de plictiseală şi tăcerea prinse a-i ţiui în urechi. Pentru viitoarea operaţie, te-am ales pe tine. Trebuie să pleci. Am încredere în capacităţile tale. Motivul şi scopul operaţiei, în lini generale, ţi le voi expune eu. De amănunte, vei lua cunoştinţă singur..., pe parcursul ei.
- Vă mulţumesc pentru încredere, zâmbi cam trist Polin, crezând că iar i se vor propune nişte mărunţişuri de care el se săturase până în gât.
- De la agenţii noştri secreţi ne-au parvenit câteva informaţii despre activitatea în oraşul X a unei asociaţii numite Liga idealizatorilor. Scopul ei este perfecţionarea ideală a omenirii. Liga pledează pentru o lume în care în care toţi vor gândi şi vor acţiona la fel. Îţi dai seama şi dumneata la ce poate duce o societate perfect şablonizată. Trebuie să afli în ce mod doresc să-şi atingă idealizatorii scopul. La destinaţie te aşteaptă colaboratorul numărul doi.
- Eu îl cunosc? întrebă Polin.
- E din altă secţie. Grăbeşte-te şi... fii vigilent.
Când ieşi de la şef, Lina stătea la geamul din culoar.
- Adică pleci... rosti ea mai mult pentru sine.
- Plec, afirmă Polin.
- Atunci, succes!
- Mulţumesc. Acum sunt sigur că-l voi avea. Toate cele bune.
***
La hotel, Stoian niciodată nu se simţea în apele sale. Nici când plătea el singur şi nici atunci când alţii plăteau pentru el. Oricât de confortabilă era încăperea pusă la dispoziţia sa, avea permanent o stranie senzaţie de incomoditate. Vocile mieroase ale personalului hotelului, zâmbetele, gesturile lui, până şi sunetele, aerul de aici – totul îi părea peste măsură de forţat. Şi dacă într-o bună zi hotelul avea să plesnească aidoma unei strune de chitară întinse până la refuz, Stoian nu avea să rămână perplex. Însă aceasta întârzia să se întâmple şi colaboratorului doi nu-i rămânea decât să se indigneze la gândul că va fi nevoit să suporte şi în continuare zâmbetul de manechin al administratorului, care îndeosebi îl scotea din sărite.
Ochii mici, cu scântei avide, păreau unicul element care într-adevăr aparţinea feţei lătăreţe a acestui tip. Căci privindu-i nasul coroiat, bărbia ce unea obrajii proeminenţi şi sprâncenele cafenii, pe care aproape că nu le despărţea nimic, colaboratorul doi avea impresia că au nimerit împreună graţie unei simple şi banale întâmplări.
Uneori Stoian se surprindea la gândul că l-ar înşfăca cu plăcere de reverul vestonului său întunecat şi l-ar scutura până când i-ar dispărea de pe faţă expresia-i dulceagă şi va recăpăta-o pe cea firească, pe care se pricepe s-o camufleze cu succes... Dar deocamdată nervii nu-l dădeau de gol. Noaptea însă, prin somn, avea coşmaruri. Ajunse să regrete că nu suferă de insomnie, cu toate că înţelegea urmările nefaste ale acesteia. Măsura toată noaptea, fără să-şi jelească picioarele, odaia dintr-un capăt în altul, oprindu-se doar câteodată lângă noptieră, pentru a sorbi câteva înghiţituri de cafea rece. Aceasta îşi făcea efectul.
În primele seri, venea un ins de la etajul de mai jos, ameninţând să se plângă administraţiei că nu poate dormi, fiindcă „are impresia că noaptea în camera lui Stoian se fac curse de cai”. Colaboratorul doi îi explică tacticos şi calm că era bine să fie tavanul şi pereţii hotelului mai groşi. Şi dacă nu-s, el nu poartă nici o vină.
De atunci, insul nu se mai arătă. Stoian crezu că acela s-a deprins cu plimbările lui nocturne. Cineva însă îl informă că reclamantul de la etajul de mai jos doarme cu cască antizgomot la urechi...
Atunci colaboratorul doi recunoscu că este grozav de surmenat. Şi moral, şi fizic.
Nopţi la rând cugetase asupra unui plan de înfăptuire a operaţiei. Dar colaboratorul unu, care trebuia să aducă permisiunea Centrului de a avea acces la toate obiectivele ce se aflau în raza lor de acţiune, întârzia.
***
A doua zi, spre seară, Polin ajunse la destinaţie. Rătăci destul timp pe străzile oraşului în căutarea hotelului şi stopă abia atunci când simţi că e pe cale să rămână în pană.
Ridică atent capota. Câţiva trecători i-au propus serviciile lor. Colaboratorul unu le mulţumi rezervat. Când izbuti să înlăture defecţiunea, se făcu de acum noapte.
- E în regulă ca şi culorile curcubeului! Exclamă el după prima încercare de a porni motorul.
- Domnule! Vă rog, o singură clipă!
Polin ieşi din automobil, privindu-l cu luare aminte pe cel din faţă. Ochii îi alunecară de la costumul gri la pălăria demodată, ce îi ascundea, probabil, chelia bine şlefuită.
- Tinere, ai văzut vreodată un curcubeu? întrebă necunoscutul.
- De două ori, în copilărie, răspunse uluit colaboratorul unu.
- Şi nu eziţi deloc să afirmi că cele şapte culori sunt în regulă?
- Paremi-se că nu ne-am mai întâlnit, încercă Polin să clarifice motivul unui atare interogatoriu. D-voastră în ce domeniu v-aţi specializat?
- Aceasta n-are absolut nici o importanţă!
- Atunci, domnule, vă asigur şi eu că afirmaţia pe care mi-o atribuiţi cu atâta insistenţă nu-mi aparţine.
Straniul trecător scoase din buzunar un minidictafon şi Polin îşi recunoscu vocea: „E în regulă ca şi culorile curcubeului!”. „Pe semne, Liga ne calcă pe urme, fu primul gând al colaboratorului unu. O persoană dezinteresată nu poartă în buzunar un dictafon conectat”.
- Tinere, nu te grăbi... Dictafonul se conectează automat atunci când e vorba de problemele ce mă interesează.
- Cer scuze, ce fel de probleme? Aceasta-i expresia mea preferată şi o folosesc atunci când doresc, fără a ţine cont de dictafoanele de prin buzunarele trecătorilor. Pentru nimic în lume n-aş fi crezut ca ea să-mi joace cândva festa.
- Şi eu care credeam... rămase decepţionat cunoscutul. Problema culorilor spectrului solar mă preocupă de câteva decenii. Priogonire, ură, învinuiri – prin atâtea mi-a fost dat să trec. Dar toate astea, ca şi pe ceilalţi, nu te interesează deloc...
Necunoscutul se îndepărtă încet, iar lumina palidă a felinarelor îi făcea plecarea tot atât de misterioasă ca şi apariţia... Polin îl petrecu cu privirea, având strania senzaţie a unui gând neterminat - stare ce-o încerca pentru întâia oară şi care-i agita dureros sufletul.
Era noapte. Era târziu.
Ajuns la hotel, Polin se apropie de masa de recepţie din hol, la care dormita funcţionarul de serviciu.
- Nu mai sunt locuri, răspunse acesta şi începu să savureze tăcut un pahar cu apă, tocmai pentru care se părea că făcuse ochi.
Polin îi prezentă permisul.
- Am înţeles. Poftim cheile. N-o să vă deranjeze nimeni.
Colaboratorul unu îi mulţumi doar printr-un gest, deoarece funcţionarul începu iarăşi să dormiteze şi ar fi fost păcat să-i sperie încă o dată somnul.
***
Colaboratorii Centrului urmau a se întâlni în incinta unui mic local de consum de la marginea oraşului.
Spre deosebire de Polin, Stoian, care avuse ocazia să lucreze cu parteneri de tot soiul, nu avea emoţii deosebite. Pentru el conta mai mult sfârşitul victorios al operaţiei şi plecarea cât mai urgentă din acest oraş blestemat. Emoţiile şi relaţiile de ordin personal nu se răsfrângeau niciodată asupra activităţii sale. Întotdeauna îşi îndeplinea conştiincios obligaţiile şi partenerilor le cerea acelaşi lucru.
La timpul fixat, Polin se apropie de masa unde îl aştepta deja colaboratorul doi. După ce rosti parola şi primi răspunsul, luă loc.
- Îmi vei comunica noile dispoziţii ale Centrului?
- Mâine ni se va transmite o radiogramă, răspunse colaboratorul unu.
Polin era într-atât de preocupat de propriile reflecţii care-i roiau prin cap, iscoditoare şi necruţătoare, în timp ce-l analiza pe Stoian, încât mai târziu tresări la gândul că putea să nu-i audă întrebarea. „N-o să-mi ierte nici cea mai mică greşeală. Iată unde e nevoie de vigilenţă.” Observă că cel din faţa sa arată cam extenuat, însă aceasta nu-l încurcă să-şi menţină vocea pe o notă demnă chiar şi de admiraţia celui mai bun actor. „Iar privirea aceasta în care e imposibil să citeşti ceva...” Când o surprinse asupra sa, Polin simţi cum îi zvâcnesc cele mai vulnerabile coarde ale spiritului. „E... glacial!” mai făcu el o remarcă.
- Ai precizat ceva referitor la operaţie? Întrebă mai apoi colaboratorul unu.
- Te asigur că în ea nu va fi nici urmă de romantică!
„Ce-i cu mine? gândi tot atunci Stoian. De unde am luat tonul acesta de superioritate? Oare în asemenea hal să fi influenţat asupra bieţilor mei nervi atmosfera din hotel? Atunci sunt un nerod. Iar băiatul e bravo. E prima lui misiune serioasă, dar se ţine atât de bine. Nici un cuvânt în plus, nici o explozie de emoţii, nici o încercare puerilă de a-mi para loviturile. Ăsta ştie ce e demnitatea!”.
- În unul dintre spitalele oraşului, după un tratament special, pacienţii au căzut într-o stare, deocamdată, inexplicabilă. Personalul medical consideră că de vină e un oarecare aparat, se pare, un regulator psihologic. Dar lucru neverosimil, el a fost experimentat de către mai mulţi specialişti, care au obţinut rezultate importante. Dacă circumstanţele vor confirma versiunea medicilor, vom avea mult de lucru. Aşa că, mâine începem să acţionăm.
***
Şeful spitalului le cercetă îndelung permisele.
- Cer scuze, dar mă aflu într-o situaţie stupidă şi trebuie să fiu mai precaut ca niciodată.
- Aţi diagnosticat starea pacienţilor?
- Nu s-a încumetat nimeni. Tot ce e necunoscut ne pare ameninţător. Doriţi să auziţi ceva concret despre comportamentul lor? În acea zi, toţi pacienţii trataţi cu fotoanalizorul şi-au pierdut definitiv memoria. În general, fiecare individ în parte arată ca un om de o valoare absolut completă, dar e straniu că, aflându-se în încăperi separate, ei au aceleaşi gânduri şi chiar... gesturi identice.
- Într-adevăr e straniu... Dar care este principiul de funcţionare a fotoanalizorului?
- Pe semne, cunoaşteţi în ce măsură organismul uman e influenţat de culorile şi nuanţele ce îl înconjoară? Anume acest principiu stă la baza construcţiei aparatului. Funcţionează simplu: din lumina solară este separată prin diferite combinaţii ale tastelor culoarea necesară, impusurile căreia sunt transmise imediat sistemului nervos central.
Am fost asiguraţi că aparatul funcţionează impecabil şi, evident, ne-am grăbit să-l aplicăm în procesul de tratament. Pe parcursul a câteva zile, numărul bolnavilor s-a redus considerabil. Pacienţii erau mulţumiţi. De pretutindeni veneau medici pentru a asista la şedinţele noastre de psihoterapie. Şi când colo... Nu, nu m-am aşteptat la un asemenea final.
- Putem vedea aparatele?
- Desigur, vă conduce imediat cineva.
Tot atunci uşa se deschise şi intră un lucrător medical care anunţă cu tremur în glas:
- Au dispărut fotoanalizoarele!
Aşadar, idealizatorii aspiră să-şi atingă scopul prin intermediul fotoanalizoarelor. Colaboratorii au acceptat această versiune imediat ce au luat cunoştinţă de simptomele pacienţilor. Evident, doar fiind sigură că astfel îi va lipsi de dovezi pe cei care caută s-o demaşte, Liga răpeşte aparatele. Într-atât de necesar era acest truc? Dacă cineva din personalul spitalului face parte din Liga idealizatorilor şi, să admitem, a programat combinaţia cu efectul depistat în cazul pacienţilor, aparatele, chiar şi după un control riguros, aveau să fie declarate de către specialişti în deplină ordine şi prezenţa lor nu avea să constituie nici un pericol pentru Ligă. Rezultă că idealizatorii au fost nevoiţi să răpească fotoanalizoarele doar dacă motivul nereuşitei şedinţei de psihoterapie putea fi găsit în construcţia aparatelor. Iar de aici, urmele duc direct la uzină. De aceea, colaboratorii vor fi nevoiţi să găsească barem un exemplar al aparatului, pe care ar avea posibilitatea să-l experimenteze. Apoi, mai rămâne să găsească schema iniţială a fotoanalizorului, pentru a vedea în ce măsură corespunde construcţiei lui.
Prin urmare, operaţia continuă, decorul e favorabil pentru concluzii operative şi acţiuni levente...
- Polin, îţi plac surprizele?
- Depinde ce soi...
- Dintre cele mai inopinate. De exemplu, aseară am găsit în cameră un interceptor.
- Tentaculele Ligii se fac simţite tot mai vehement!
Stoian apăsă butonul soneriei de la apartamentul inventatorului. Uşa le-o deschise o femeie în etate, care-i măsură din tălpi până-n creştet cu privirea-i plină de nelinişte:
- Vă ascult.
- Am dori să vorbim cu domnul inventator, dacă se poate.
- Aceasta e imposibil.
- Nu-l vom reţine mult timp.
- Domnul inventator a decedat săptămâna trecută. Ce-aţi dorit?
- Am venit în legătură cu ultima lui invenţie, îi prezentă Stoian legitimaţia.
- Din nou acest blestemat fotoanalizor!
- Sunteţi soţia inventatorului?
- Ce vorbiţi, domnule! El, sărmanul, nu prea a avut oameni apropiaţi. Sunt servitoarea casei. Aştept să se arate măcar cineva dintre rubedenii. Oricum ar fi, au rămas atâtea bunuri... Dar ca într-adins nu vine nimeni.
- Atunci ne cerem scuze...
- Mai reţineţi-vă un pic, domnilor. Vă pot spune şi eu câte ceva. Iată, ţin minte, cu vreo două zile înainte de deces, la el a avenit un bărbat care dorea să cumpere schema fotoanalizorului. Am înţeles că inventatorul rămase uluit de suma ce i se propunea. Mai ales că, spunea el, invenţia fusese deja aprobată şi chiar trebuiau să fie date în exploatare câteva exemplare. Înţelegeţi, tipul n-avea nici o posibilitate să-şi atribuie un merit străin. Dar el insista şi inventatorul a fost nevoit să-l dea pe uşă afară.
Când, ca de obicei, i-am dus cina, domnul mi-a spus că va pleca la uzină să ia copia schemei. Simţise, probabil, că este ceva la mijloc. De la uzină nu s-a mai întors.
- Cum credeţi, am putea găsi un fotoanalizor, pentru a clarifica unele lucruri?
- Domnul inventator îmi vorbea deseori despre afacerile sale. Dacă nu mă înşel, zicea că un exemplar se păstrează în laboratorul Institutului de cercetări.
- Originalul schemei mai există?
- Inventatorul îşi păstra documentaţia în deplină ordine, domnilor.
Servitoarea casei, iniţiată în toate mai ceva decât un secretar personal, se ridică din fotoliu şi, deschizând uşiţa unui seif, luă o mapă.
***
Agenţii secreţi îi anunţaseră pe colaboratori că Institutul de cercetări încăpu şi el în mrejele idealizatorilor şi, deci, era mult mai sigur să acţioneze ilegal.
În albul imaculat al pereţilor salonului se reflecta lumina pală a plafonierelor. Polin formă codul de deblocare şi, în timpul celor cinci secunde după care urma să cedeze uşa, faţa i se acoperi de o paloare alb-gălbuie. Stoian conectă computerul principal şi pe monitor începură să se perinde denumirile aparatelor din aparatotecă.
- Iată, fotoanalizor „Dispergo-1”. E ceea ce căutăm.
Stoian găsi în laborator aparatul semisferic şi tastă câteva combinaţii, apoi îmbrăcă manşeta care contacta cu fotoanalizorul printr-un fir.
- Ce zici, riscăm?
- Riscul este steaua călăuzitoare a celor demni de succes.
- Atunci, poţi începe.
Polin începu să tasteze, iar colaboratorul doi să-şi relateze senzaţiile. Vocea-i expresivă pătrundea uimitor aerul din încăpere şi Polin uită cu desăvârşire că se află într-o situaţie periculoasă, riscând în orice clipă să cadă în mâinile idealizatorilor. Avea doar un singur sentiment – admiraţie pentru Stoian. „Şi totuşi, e glacial!” îşi mai spuse o dată colaboratorul unu, dar aceste cuvinte căpătaseră acum o cu totul altă semnificaţie.
Când primi impulsurile culorii roşii, Stoian simţi un surplus de energie, care dispăru de îndată ce Polin tastă culoarea sură. Apoi urmă culoarea galbenă, care-i împrăştie rapid melancolia, înlocuind-o cu o stare de optimism. Culoarea albastră îi produse o relaxare totală. I se reglă pulsul şi avu impresia că se află undeva în spaţiu, reper fiindu-i doar un flux de răcoare plăcută şi imuabilă. Era o stare ce-i lipsea de atâta timp! În taină, colaboratorul doi dorea să dureze cât mai mult, dar...
Deodată buzele prinseră a i se contura cu o şuviţă roz-vineţie. Faţa îi împietri. Inima-i bătea abia perceptibil...
Iată combinaţia fatală. Au ajuns la ceea ce constituie cea mai mare taină a Ligii? Straniu, acul indicatorului oscila între două poziţii, evitând echilibrul.
Numai de n-ar da greş. O singură mişcare imprecisă şi...
Polin lovea cu înfrigurare tastele, urmărind indicatorul. În sfârşit, colaboratorul doi îşi reveni.
- Cum te simţi?
- Dacă n-aş avea această teribilă durere de cap, aproape excelent. Ce s-a întâmplat?
- Am găsit combinaţia. Trebuie să ne grăbim.
Pe neprins de veste, se auziră paşi. Colaboratorii se lipiră de perete. Cineva forma codul de deblocare. Acum se distingeau clar câteva siluete. Polin luă repede fotoanalizorul.
- V-am transmis spusele şefului încă atunci. Pentru întârziere, veţi sta personal de vorbă cu el. Să vă fie de învăţătură. Mai repede, unde-i fotoanalizorul? spuse cineva.
- Lipseşte. E şters chiar şi din memoria computerului, răspunse o voce de vasal.
- Nu-mi arde de glume. Aprinde lumina.
- Păi...
- Puţin îmi pasă de institutul vostru.
Colaboratorii se furişară de-a lungul peretelui şi ieşiră prin uşa deschisă vraişte. Polin porni sistemul de alarmă şi coborî pe scara de incendiu. Jos îl aştepta Stoian. Când, la auzul sirenei, sosi poliţia, ei erau departe.
- Te-ai convins vreodată că eşti născut într-o zodie norocoasă? întrebă Stoian, îmbrăţişându-l.
- Nu, dar cred că nu e târziu s-o fac, rîse Polin.
***
- A-a-a, domnul care... Îmi amintesc, îmi amintesc. Vă pot ajuta cu ceva? îl întâmpină ciudatul trecător, pe care Polin îl întâlni în prima seară a aflării sale în oraş.
- Avem nevoie să ne consultăm cu un bioenergetician.
- Îmi pare bine că m-aţi preferat anume pe mine.
După ce l-au iniţiat pe bioenergetician în căutările lor, acesta din urmă puse câteva întrebări, pentru a mai preciza câte ceva.
- Şi totuşi, profesore, ce aţi avut în vedere vorbindu-mi atunci despre culorile spectrului solar? întrebă Polin.
- Eram tânăr şi nu recunoşteam nici un fel de hotar între real şi imposibil. Orice idee bizară mă captiva într-atât, încât uitam de existenţa a tot restului lumii. Visam să fac o descoperire care ar fi uimit o lume întreagă. Nu ştiu, a fost soarta milostivă cu mine sau ba, dar într-o bună zi m-am pomenit cu gândul că în tot amalgamul nostru de culori... lipseşte o culoare. Descoperirea veni pe neaşteptate (la fel ca toate ideile ce ne par absurde doar din simplul motiv că bietul nostru encefal refuză a le pătrunde sensul) şi „lipsa unei culori” mă tortura în permanenţă. Aveam impresia că undeva, în adâncul sufletului şi al conştiinţei mele, stăruie un gol care ameninţă a se preface într-un adevărat abis în caz că nu voi găsi culoarea de care am fost frustraţi.
Apoi, au urmat ani de cercetări. Ani chinuitori şi lungi ca însăşi veşnicia. Mi-am dat seama că ceea ce caut poate fi o culoare de trecere. Adică, o culoare ce ar separa altele două. Dar care? Nu ştiu dacă voi izbuti să aflu cândva...
- Am simţit pe propria-mi piele efectul culorilor spectrului solar. Cum credeţi, care ar fi rezultatul recepţionării de către sistemul nervos a impulsurilor culorii de trecere? Se interesă Stoian.
- Culoarea de trecere trebuie să fie un generator de energie ce ar spori capacitatea de muncă intelectuală. Văd că mă priviţi cam sceptic... pe semne, gândiţi că a căpiat bătrânul...
- Nu, culoarea de trecere n-ar fi un remediu prea uşor pentru genialitate şi lauri. Ea e necesară ca un fel de gimnastică a intelectului.
- Într-adevăr, ipoteza D-voastră este pe cât de incredibilă, pe atât de provocatoare.
- Cât priveşte fotoanalizorul... Atunci când a fost propusă pentru examinare schema lui, am făcut o tentativă de a explica imperfecţiunea viitorului aparat, căci necunoscând imperfecţiunea spaţiului în care ar trebui să existe culoarea de trecere, nu cunoaştem urmările la care poate duce. În zadar. M-au susţinut doar câţiva savanţi. Schema a fost aprobată.
- Dar recunoaşteţi că dovezile de care dispuneţi nu sunt nici pe departe exhaustive şi faptul că ceilalţi nu s-au lăsat convinşi n-ar trebui să vă mire, interveni din nou Stoian.
- Şi dacă încă nu e totul pierdut? Am studiat schema şi am ajuns la concluzia că în construcţia fotoanalizorului e făcută o schimbare destul de subtilă, dar care le-a permis idealizatorilor să-şi materializeze scopul. Vă dau explicaţiile necesare, continuă bioenergeticianul, mai analizând încă schema. Acum ştiu prea bine că spaţiul unde ar trebui să existe culoarea de trecere poate aduce orice intelect la starea celui al unui nou-născut. Şi atunci, făcând doar câteva combinaţii, devine posibilă remodelarea memoriei, reflexelor şi a capacităţii de a gândi a victimelor. Şi dacă aceasta se face în mod şablonard?
- Anume astfel se ajunge la o societate dependentă, care n-ar avea nici un fel de contradicţii! exclamă Polin.
- Exact. Şi din câte ştiu, tocmai acesta este scopul Ligii idealizatorilor.
- Dar cum s-a întâmplat că la spital nu s-a făcut simţită dintr-o dată influenţa spaţiului?
- Pentru a rămâne în umbra propriilor mişelii, idealizatorii l-au programat să apară peste intervale egale de timp, indiferent de programele alcătuite de specialişti.
- Iată dezlegarea enigmei. Vă mulţumim, profesore.
- Eu trebuie să vă mulţumesc. În sfârşit cineva a avut nevoie de cercetările mele. Ce fericire că cei mai frumoşi ani din viaţă nu i-am pierdut în van! Uneori îmi pare că acea culoare rătăcită pe parcursul cine ştie cărei rotaţii a galaxiei noastre include semnificaţii despre care noi nici nu bănuim, dar pe care cândva neapărat le vom cunoaşte şi ne vom întreba uimiţi cum de am existat fără ele... Culoarea de trecere, cred eu, e culoarea măreţiei şi integrităţii Universului. Ea înseamnă reevaluarea tuturor valorilor. Regăsind-o, ne vom redescoperi pe noi înşine, definindu-ne existenţa în această incomensurabilă lume. Înfrăţiţi cu spaţiul şi timpul, vom sesiza palpitând pulsul eternităţii şi ne vom apropia de el cu spiritele purificate... Cât de norocos o fi fiind cel căruia îi este dat să contempleze primul divina culoare de trecere. Posibil însă că o vor vedea doar cei demni de ea. E mult posibil.
***
Stoian îl găsi pe Polin lângă geam, îndreptând luneta spre blocul de vizavi al hotelului.
- Priveşte. Vezi, acolo e cabinetul administratorului. Citeşte biletul pe care i l-a adus această domnişoară în roz.
- El îţi pare suspect?
- Am impresia că l-am mai văzut undeva. Şi nu în hotel.
- Nu te înşeli. Ne-am întâlnit cu el în laborator. Mi-am dat seama de aceasta când, acum câteva clipe, mi-a făcut percheziţie în odaie. Spera să găsească fotoanalizorul.
- Abil tip, nimic de spus.
- E timpul să coborâm jos, să aflăm cui va fi transmis răspunsul.
Colaboratorii aşteptară până când domnişoara se pomeni înainte şi puteau lesne s-o ţină în câmpul lor vizual.
- Ea încetineşte pasul.
- Să ne oprim şi noi.
Fata intră într-o curte şi după ce se convinse că nu e nimeni prin apropiere, dădu drumul bileţelului în cutia poştală. Peste câteva clipe, Stoian ieşi din ascunziş, luă bileţelul şi, aflându-i conţinutul, îl lăsă înapoi la locul vechi.
- E ceva important? îl întrebă Polin.
- Administratorul comunică Ligii că n-a găsit fotoanalizorul şi fixează pe mâine o întâlnire la o bodegă, făcând aluzie la ceva. Cum procedăm?
- Mai mult ca precis, idealizatorii vor face tot posibilul pentru a ne întâlni şi, bineînţeles, nu pentru a ne face complimente. Ar fi bine să mergem mâine seară la bodegă, astfel îi vom lua prin sursprindere.
- Sunt de acord. N-ar strica să luăm câteva pelicule. Băieţii de acolo nu refuză să ne dea o mână de ajutor.
***
Seara învăluia geamurile în mreaja ei încâlcită şi rece. Salonul bodegii, cu doar câţiva vizitatori în el, părea că se destramă în melodia liniştitiă, dar pretenţioasă, ce făcea ca paharele spumegânde să-şi deşerte conţinutul.
La măsuţa de lângă scara ce ducea la catul doi, paralel cu tejgheaua, stăteau colaboratorii Centrului.
- Ce doriţi să comandaţi? se apropie de ei chelnerul.
- Nu vă faceţi griji. Nota o achităm noi, se auzi de la masa din spate o voce respingătoare şi în plin dezacord cu atmosfera dominantă.
- Ai dreptate, amice. Pentru sârguincioşii copoi ai Centrului nu-mi voi cruţa nici ultima cămaşă.
- Ah, ce mai sânge se zbate în arterele lor. Te faci pentru dânşii luntre şi punte, iar ei nici nu te iau în seamă.
- Să le spun băieţilor să includă de pe acum camera? Întrebă în şoaptă chelnerul.
- Da, credem să ajungă cele câteva pelicule.
- Iată că am făcut cunoştinţă cu reprezentanţii Ligii.
- Acesta e doar un preludiu, Polin.
Colaboratorii erau conştienţi de faptul că peliculele cu înregistrări ce vizau direct Liga vor trage mult la cântar. Mai aveau însă schema fotoanalizorului, adică o şansă sigură de a dovedi că în timpul construcţiei aparatului s-au făcut falsificări. Astfel vor demasca acţiunile nelegitime ale idealizatorilor infiltraţi în uzină şi în Institutul de cercetări. O dovadă incontestabilă a crimei lor sunt pacienţii spitalului.
- Apropo, Stoian, bioenergeticianul a acceptat să asiste la şedinţele de readucere la normal a bolnavilor. Ne-a transmis şeful spitalului.
- E un bătrânel excelent. Să sperăm că nu va fi împotrivă să explice la proces în ce mod idealizatorii îşi şablonizau victimele.
Unul dintre idealizatori, pe semne, nemulţumit de faptul că nu i-au fost luate în considerare „obiecţiile”, făcu o nouă tentativă de a-i provoca pe colaboratori şi veni la masa acestora.
- Dacă nu mă înşală memoria, n-am convenit să cinăm împreună, se întoarse spre el Stoian.
- O, persoana mea vă poate părăsi numai împreună cu drăguţul de fotoanalizor.
- Regret că un duet atât de admirabil va trebui să părăsească scena înainte de a se afirma.
- Nu admit bancuri pe seama mea.
Tipul luă un pahar în mână şi Stoian simţi conţinutul acestuia prelingându-i-se pe faţă. Paharul deşert se rostogoli pe podea şi zgomotul de sticlă spartă atrase atenţia celor prezenţi. Idealizatorii, pomenindu-se în văzul vizitatorilor, din câteva salturi ajunseră pe scara ce ducea la etaj. Ieşirea fu blocată şi ei, se vede, sperau să spele putina pe altă cale. Colaboratorii o luară după dânşii.
- Totul e în ordine! căută chelnerul să-i asigure pe cei prezenţi, dar aceasta îi reuşi doar atunci când în ajutor îi veni proprietarul bodegii.
- Ei, ce ziceţi? îi întâmpină el pe colaboratorii care peste un timp reveniră în salon.
- Îi vom lăsa sub lacăt vreo cinic-zece minute, până la venirea poliţiei. Nu sunteţi contra?
- Măcar şi cinci luni! O merită pe deplin.
- Vă mulţumim.
Polin despături foaia găsită asupra unui individ din Ligă.
- D-apoi aceasta-i o permisiune de trimitere pe lumea cealaltă astfel cum va găsi de cuviinţă executorul. E parafată de preşedintele Ligii.
- Halal surpriză. Unde mai pui că noi veneam singuri spre ea.
În bodegă intră administratorul hotelului şi, oprindu-se lângă tejghea, privi îndelung fiecare colţişor al salonului. Îşi căuta complicii pentru a obţine permisiunea?
- Are un fler perfect. Apare acolo şi atunci când vulcanul abia dovedeşte să erupă, pentru a culege la momentul oportun rămăşiţele încă proaspete, fierbinţi...
Stoian se ridică, pregătit să plece.
- Dar cum rămâne cu administratorul? îl opri Polin.
- E un ac prea mare pentru a nu putea fi găsit într-un car de fân.
***
Parbrizul automobilului se acoperi de picături mărunte de ploaie şi colaboratorul numărul unu puse în funcţiune ştergătoarele.
Stoian sta pe bancheta din spate, încercând să acordeze emiţătorul. Drumul spre Centru părea nesfârşit de lung...
În cele din urmă, colaboratorul doi recepţionă câteva semnale şi după ce le amplifică, transmise o scurtă informaţie Centrului.
- Ce spune şeful? se interesă Polin.
- E supărat foc că n-am ţinut legătura cu el. Spune că a avut tot dreptul să ne înlăture de la operaţie în orice clipă şi totuşi n-a făcut-o.
- Barem nu ne-a felicitat?
- Ştii că-i place să facă rezerve pentru „zile negre” şi evenimente extraordinare. Dar eu îţi spun că ai fost bravo!
- O, laudele mă pot strica, de aceea le uit înainte de a mi se întipări în memorie. Dar să ştii că e plăcut să auzi cuvinte de bine de la cineva care mai înainte îţi părea distant şi încrederea căruia, până la urmă, ai reuşit s-o câştigi.
- Numai încrederea oare? Ai întrecut orice aşteptări ale mele. Eşti un combinator înnăscut şi nu-ţi lipseşte nici una din calităţile necesare unui adevărat „centrist”.
- Iar eu sunt întru totul recunoscător sorţii că mi-a fost dat să-l ştiu pe colaboratorul doi.
- Nu uita, mai am şi cifru. Se păstrează în arhiva secretă a Centrului. Dar acolo e foarte greu să pătrunzi. Mult mai greu decât în laboratorul Institutului de cercetări, aplică Stoian capacitatea lui indispensabilă de echilibrist.
- Ce privelişte neobişnuită, observă el, când maşina coti la stânga. Totul în jur îmi pare atât de suav. Iată un peisaj demn să fie imortalizat pe o pânză.
Polin ridică ochii, continuând să manevreze uşor volanul. Sus, la marginea cerului senin, se contura tot mai desluşit profilul curcubeului. Culorile spectrului solar vibrau abia-abia, asemenea aerului din preajma focului.
- Mi se pare că ... da... o văd...
- Ce? întrebă încurcat de-a binelea colaboratorul doi.
- Culoarea de trecere... şopti vinovat Polin.
Eleonora Lisnic, revista „Columna”, nr.1, 1991
P.S.: “Culoarea de trecere” am scris-o în vara în care împlineam 15 ani. Varianta iniţială era mult mai voluminoasă, dar a trebuit să omit unele fragmente, după ce am înţeles că nicio publicaţie nu este dispusă să ofere un spaţiu foarte vast unui autor tânăr şi necunoscut. A fost publicată în numărul 1 din anul 1991 al revistei “Columna”, când eram deja studentă la anul I. În această revistă publicasem anterior, în 1988, prima povestire pe care o scrisesem (între 9 şi 11 ani) - “O zi pe Marte”. :)
Colaborarea mea cu revista “Columna” se datorează în mare parte criticului și scriitorului Eugen Lungu, care lucra pe atunci la respectiva publicaţie şi care a fost de părere că manuscrisele expediate de mine la redacţie merită atenţie.
Și tot Eugen Lungu a girat apariția plachetei mele de versuri ”Nu privi în urmă”, la Editura ”Arc”:
https://eleonoralisnic.blogspot.com/2019/03/cu-gingasie-si-luciditate-eleonora.html#more Mulțumesc, maestre!
Amurgul să frământa ca într-un păienjeniş între cer şi pământ, aspirând să ia cu sine toate culorile şi profilurile, spre a nu stingheri noaptea. Discul portocaliu al soarelui mai atârna încă la orizont, iar cioburile de nori imponderabili îi absorbeau cu lăcomie ultimele picături de lumină, concentrându-se treptat într-o fâşie de jăratec ce nu mai poate să frigă.
Automobilul gonea din plin, înghiţind avid şoseaua, care în lumina farurilor părea un sclipitor drum de gheaţă. Polin acţionă o manetă şi degrabă se pomeni în avalanşa vehiculelor ce circulau agitate, aruncând în părţi umbre alungite.
Urcă în grabă treptele de la intrare şi încetini pasul abia pe culoar. Secretara Lina îl întâmpină şi, însoţindu-l cu multă bunăvoinţă până lângă cabinetul şefului, îi comunică, între timp, că e aşteptat de mult.
Şeful era agitat. Deşi dorea să pară calm, gesturile cu exces de nervozitate îl trădau.
- Iată ce-i, băiete... începu el, când Polin nu mai ştia ce să facă de plictiseală şi tăcerea prinse a-i ţiui în urechi. Pentru viitoarea operaţie, te-am ales pe tine. Trebuie să pleci. Am încredere în capacităţile tale. Motivul şi scopul operaţiei, în lini generale, ţi le voi expune eu. De amănunte, vei lua cunoştinţă singur..., pe parcursul ei.
- Vă mulţumesc pentru încredere, zâmbi cam trist Polin, crezând că iar i se vor propune nişte mărunţişuri de care el se săturase până în gât.
- De la agenţii noştri secreţi ne-au parvenit câteva informaţii despre activitatea în oraşul X a unei asociaţii numite Liga idealizatorilor. Scopul ei este perfecţionarea ideală a omenirii. Liga pledează pentru o lume în care în care toţi vor gândi şi vor acţiona la fel. Îţi dai seama şi dumneata la ce poate duce o societate perfect şablonizată. Trebuie să afli în ce mod doresc să-şi atingă idealizatorii scopul. La destinaţie te aşteaptă colaboratorul numărul doi.
- Eu îl cunosc? întrebă Polin.
- E din altă secţie. Grăbeşte-te şi... fii vigilent.
Când ieşi de la şef, Lina stătea la geamul din culoar.
- Adică pleci... rosti ea mai mult pentru sine.
- Plec, afirmă Polin.
- Atunci, succes!
- Mulţumesc. Acum sunt sigur că-l voi avea. Toate cele bune.
***
Ochii mici, cu scântei avide, păreau unicul element care într-adevăr aparţinea feţei lătăreţe a acestui tip. Căci privindu-i nasul coroiat, bărbia ce unea obrajii proeminenţi şi sprâncenele cafenii, pe care aproape că nu le despărţea nimic, colaboratorul doi avea impresia că au nimerit împreună graţie unei simple şi banale întâmplări.
Uneori Stoian se surprindea la gândul că l-ar înşfăca cu plăcere de reverul vestonului său întunecat şi l-ar scutura până când i-ar dispărea de pe faţă expresia-i dulceagă şi va recăpăta-o pe cea firească, pe care se pricepe s-o camufleze cu succes... Dar deocamdată nervii nu-l dădeau de gol. Noaptea însă, prin somn, avea coşmaruri. Ajunse să regrete că nu suferă de insomnie, cu toate că înţelegea urmările nefaste ale acesteia. Măsura toată noaptea, fără să-şi jelească picioarele, odaia dintr-un capăt în altul, oprindu-se doar câteodată lângă noptieră, pentru a sorbi câteva înghiţituri de cafea rece. Aceasta îşi făcea efectul.
În primele seri, venea un ins de la etajul de mai jos, ameninţând să se plângă administraţiei că nu poate dormi, fiindcă „are impresia că noaptea în camera lui Stoian se fac curse de cai”. Colaboratorul doi îi explică tacticos şi calm că era bine să fie tavanul şi pereţii hotelului mai groşi. Şi dacă nu-s, el nu poartă nici o vină.
De atunci, insul nu se mai arătă. Stoian crezu că acela s-a deprins cu plimbările lui nocturne. Cineva însă îl informă că reclamantul de la etajul de mai jos doarme cu cască antizgomot la urechi...
Atunci colaboratorul doi recunoscu că este grozav de surmenat. Şi moral, şi fizic.
Nopţi la rând cugetase asupra unui plan de înfăptuire a operaţiei. Dar colaboratorul unu, care trebuia să aducă permisiunea Centrului de a avea acces la toate obiectivele ce se aflau în raza lor de acţiune, întârzia.
***
A doua zi, spre seară, Polin ajunse la destinaţie. Rătăci destul timp pe străzile oraşului în căutarea hotelului şi stopă abia atunci când simţi că e pe cale să rămână în pană.
Ridică atent capota. Câţiva trecători i-au propus serviciile lor. Colaboratorul unu le mulţumi rezervat. Când izbuti să înlăture defecţiunea, se făcu de acum noapte.
- E în regulă ca şi culorile curcubeului! Exclamă el după prima încercare de a porni motorul.
- Domnule! Vă rog, o singură clipă!
Polin ieşi din automobil, privindu-l cu luare aminte pe cel din faţă. Ochii îi alunecară de la costumul gri la pălăria demodată, ce îi ascundea, probabil, chelia bine şlefuită.
- Tinere, ai văzut vreodată un curcubeu? întrebă necunoscutul.
- De două ori, în copilărie, răspunse uluit colaboratorul unu.
- Şi nu eziţi deloc să afirmi că cele şapte culori sunt în regulă?
- Paremi-se că nu ne-am mai întâlnit, încercă Polin să clarifice motivul unui atare interogatoriu. D-voastră în ce domeniu v-aţi specializat?
- Aceasta n-are absolut nici o importanţă!
- Atunci, domnule, vă asigur şi eu că afirmaţia pe care mi-o atribuiţi cu atâta insistenţă nu-mi aparţine.
Straniul trecător scoase din buzunar un minidictafon şi Polin îşi recunoscu vocea: „E în regulă ca şi culorile curcubeului!”. „Pe semne, Liga ne calcă pe urme, fu primul gând al colaboratorului unu. O persoană dezinteresată nu poartă în buzunar un dictafon conectat”.
- Tinere, nu te grăbi... Dictafonul se conectează automat atunci când e vorba de problemele ce mă interesează.
- Cer scuze, ce fel de probleme? Aceasta-i expresia mea preferată şi o folosesc atunci când doresc, fără a ţine cont de dictafoanele de prin buzunarele trecătorilor. Pentru nimic în lume n-aş fi crezut ca ea să-mi joace cândva festa.
- Şi eu care credeam... rămase decepţionat cunoscutul. Problema culorilor spectrului solar mă preocupă de câteva decenii. Priogonire, ură, învinuiri – prin atâtea mi-a fost dat să trec. Dar toate astea, ca şi pe ceilalţi, nu te interesează deloc...
Necunoscutul se îndepărtă încet, iar lumina palidă a felinarelor îi făcea plecarea tot atât de misterioasă ca şi apariţia... Polin îl petrecu cu privirea, având strania senzaţie a unui gând neterminat - stare ce-o încerca pentru întâia oară şi care-i agita dureros sufletul.
Era noapte. Era târziu.
Ajuns la hotel, Polin se apropie de masa de recepţie din hol, la care dormita funcţionarul de serviciu.
- Nu mai sunt locuri, răspunse acesta şi începu să savureze tăcut un pahar cu apă, tocmai pentru care se părea că făcuse ochi.
Polin îi prezentă permisul.
- Am înţeles. Poftim cheile. N-o să vă deranjeze nimeni.
Colaboratorul unu îi mulţumi doar printr-un gest, deoarece funcţionarul începu iarăşi să dormiteze şi ar fi fost păcat să-i sperie încă o dată somnul.
***
Colaboratorii Centrului urmau a se întâlni în incinta unui mic local de consum de la marginea oraşului.
Spre deosebire de Polin, Stoian, care avuse ocazia să lucreze cu parteneri de tot soiul, nu avea emoţii deosebite. Pentru el conta mai mult sfârşitul victorios al operaţiei şi plecarea cât mai urgentă din acest oraş blestemat. Emoţiile şi relaţiile de ordin personal nu se răsfrângeau niciodată asupra activităţii sale. Întotdeauna îşi îndeplinea conştiincios obligaţiile şi partenerilor le cerea acelaşi lucru.
La timpul fixat, Polin se apropie de masa unde îl aştepta deja colaboratorul doi. După ce rosti parola şi primi răspunsul, luă loc.
- Îmi vei comunica noile dispoziţii ale Centrului?
- Mâine ni se va transmite o radiogramă, răspunse colaboratorul unu.
Polin era într-atât de preocupat de propriile reflecţii care-i roiau prin cap, iscoditoare şi necruţătoare, în timp ce-l analiza pe Stoian, încât mai târziu tresări la gândul că putea să nu-i audă întrebarea. „N-o să-mi ierte nici cea mai mică greşeală. Iată unde e nevoie de vigilenţă.” Observă că cel din faţa sa arată cam extenuat, însă aceasta nu-l încurcă să-şi menţină vocea pe o notă demnă chiar şi de admiraţia celui mai bun actor. „Iar privirea aceasta în care e imposibil să citeşti ceva...” Când o surprinse asupra sa, Polin simţi cum îi zvâcnesc cele mai vulnerabile coarde ale spiritului. „E... glacial!” mai făcu el o remarcă.
- Ai precizat ceva referitor la operaţie? Întrebă mai apoi colaboratorul unu.
- Te asigur că în ea nu va fi nici urmă de romantică!
„Ce-i cu mine? gândi tot atunci Stoian. De unde am luat tonul acesta de superioritate? Oare în asemenea hal să fi influenţat asupra bieţilor mei nervi atmosfera din hotel? Atunci sunt un nerod. Iar băiatul e bravo. E prima lui misiune serioasă, dar se ţine atât de bine. Nici un cuvânt în plus, nici o explozie de emoţii, nici o încercare puerilă de a-mi para loviturile. Ăsta ştie ce e demnitatea!”.
- În unul dintre spitalele oraşului, după un tratament special, pacienţii au căzut într-o stare, deocamdată, inexplicabilă. Personalul medical consideră că de vină e un oarecare aparat, se pare, un regulator psihologic. Dar lucru neverosimil, el a fost experimentat de către mai mulţi specialişti, care au obţinut rezultate importante. Dacă circumstanţele vor confirma versiunea medicilor, vom avea mult de lucru. Aşa că, mâine începem să acţionăm.
***
Şeful spitalului le cercetă îndelung permisele.
- Cer scuze, dar mă aflu într-o situaţie stupidă şi trebuie să fiu mai precaut ca niciodată.
- Aţi diagnosticat starea pacienţilor?
- Nu s-a încumetat nimeni. Tot ce e necunoscut ne pare ameninţător. Doriţi să auziţi ceva concret despre comportamentul lor? În acea zi, toţi pacienţii trataţi cu fotoanalizorul şi-au pierdut definitiv memoria. În general, fiecare individ în parte arată ca un om de o valoare absolut completă, dar e straniu că, aflându-se în încăperi separate, ei au aceleaşi gânduri şi chiar... gesturi identice.
- Într-adevăr e straniu... Dar care este principiul de funcţionare a fotoanalizorului?
- Pe semne, cunoaşteţi în ce măsură organismul uman e influenţat de culorile şi nuanţele ce îl înconjoară? Anume acest principiu stă la baza construcţiei aparatului. Funcţionează simplu: din lumina solară este separată prin diferite combinaţii ale tastelor culoarea necesară, impusurile căreia sunt transmise imediat sistemului nervos central.
Am fost asiguraţi că aparatul funcţionează impecabil şi, evident, ne-am grăbit să-l aplicăm în procesul de tratament. Pe parcursul a câteva zile, numărul bolnavilor s-a redus considerabil. Pacienţii erau mulţumiţi. De pretutindeni veneau medici pentru a asista la şedinţele noastre de psihoterapie. Şi când colo... Nu, nu m-am aşteptat la un asemenea final.
- Putem vedea aparatele?
- Desigur, vă conduce imediat cineva.
Tot atunci uşa se deschise şi intră un lucrător medical care anunţă cu tremur în glas:
- Au dispărut fotoanalizoarele!
Aşadar, idealizatorii aspiră să-şi atingă scopul prin intermediul fotoanalizoarelor. Colaboratorii au acceptat această versiune imediat ce au luat cunoştinţă de simptomele pacienţilor. Evident, doar fiind sigură că astfel îi va lipsi de dovezi pe cei care caută s-o demaşte, Liga răpeşte aparatele. Într-atât de necesar era acest truc? Dacă cineva din personalul spitalului face parte din Liga idealizatorilor şi, să admitem, a programat combinaţia cu efectul depistat în cazul pacienţilor, aparatele, chiar şi după un control riguros, aveau să fie declarate de către specialişti în deplină ordine şi prezenţa lor nu avea să constituie nici un pericol pentru Ligă. Rezultă că idealizatorii au fost nevoiţi să răpească fotoanalizoarele doar dacă motivul nereuşitei şedinţei de psihoterapie putea fi găsit în construcţia aparatelor. Iar de aici, urmele duc direct la uzină. De aceea, colaboratorii vor fi nevoiţi să găsească barem un exemplar al aparatului, pe care ar avea posibilitatea să-l experimenteze. Apoi, mai rămâne să găsească schema iniţială a fotoanalizorului, pentru a vedea în ce măsură corespunde construcţiei lui.
Prin urmare, operaţia continuă, decorul e favorabil pentru concluzii operative şi acţiuni levente...
- Polin, îţi plac surprizele?
- Depinde ce soi...
- Dintre cele mai inopinate. De exemplu, aseară am găsit în cameră un interceptor.
- Tentaculele Ligii se fac simţite tot mai vehement!
Stoian apăsă butonul soneriei de la apartamentul inventatorului. Uşa le-o deschise o femeie în etate, care-i măsură din tălpi până-n creştet cu privirea-i plină de nelinişte:
- Vă ascult.
- Am dori să vorbim cu domnul inventator, dacă se poate.
- Aceasta e imposibil.
- Nu-l vom reţine mult timp.
- Domnul inventator a decedat săptămâna trecută. Ce-aţi dorit?
- Am venit în legătură cu ultima lui invenţie, îi prezentă Stoian legitimaţia.
- Din nou acest blestemat fotoanalizor!
- Sunteţi soţia inventatorului?
- Ce vorbiţi, domnule! El, sărmanul, nu prea a avut oameni apropiaţi. Sunt servitoarea casei. Aştept să se arate măcar cineva dintre rubedenii. Oricum ar fi, au rămas atâtea bunuri... Dar ca într-adins nu vine nimeni.
- Atunci ne cerem scuze...
- Mai reţineţi-vă un pic, domnilor. Vă pot spune şi eu câte ceva. Iată, ţin minte, cu vreo două zile înainte de deces, la el a avenit un bărbat care dorea să cumpere schema fotoanalizorului. Am înţeles că inventatorul rămase uluit de suma ce i se propunea. Mai ales că, spunea el, invenţia fusese deja aprobată şi chiar trebuiau să fie date în exploatare câteva exemplare. Înţelegeţi, tipul n-avea nici o posibilitate să-şi atribuie un merit străin. Dar el insista şi inventatorul a fost nevoit să-l dea pe uşă afară.
Când, ca de obicei, i-am dus cina, domnul mi-a spus că va pleca la uzină să ia copia schemei. Simţise, probabil, că este ceva la mijloc. De la uzină nu s-a mai întors.
- Cum credeţi, am putea găsi un fotoanalizor, pentru a clarifica unele lucruri?
- Domnul inventator îmi vorbea deseori despre afacerile sale. Dacă nu mă înşel, zicea că un exemplar se păstrează în laboratorul Institutului de cercetări.
- Originalul schemei mai există?
- Inventatorul îşi păstra documentaţia în deplină ordine, domnilor.
Servitoarea casei, iniţiată în toate mai ceva decât un secretar personal, se ridică din fotoliu şi, deschizând uşiţa unui seif, luă o mapă.
***
Agenţii secreţi îi anunţaseră pe colaboratori că Institutul de cercetări încăpu şi el în mrejele idealizatorilor şi, deci, era mult mai sigur să acţioneze ilegal.
În albul imaculat al pereţilor salonului se reflecta lumina pală a plafonierelor. Polin formă codul de deblocare şi, în timpul celor cinci secunde după care urma să cedeze uşa, faţa i se acoperi de o paloare alb-gălbuie. Stoian conectă computerul principal şi pe monitor începură să se perinde denumirile aparatelor din aparatotecă.
- Iată, fotoanalizor „Dispergo-1”. E ceea ce căutăm.
Stoian găsi în laborator aparatul semisferic şi tastă câteva combinaţii, apoi îmbrăcă manşeta care contacta cu fotoanalizorul printr-un fir.
- Ce zici, riscăm?
- Riscul este steaua călăuzitoare a celor demni de succes.
- Atunci, poţi începe.
Polin începu să tasteze, iar colaboratorul doi să-şi relateze senzaţiile. Vocea-i expresivă pătrundea uimitor aerul din încăpere şi Polin uită cu desăvârşire că se află într-o situaţie periculoasă, riscând în orice clipă să cadă în mâinile idealizatorilor. Avea doar un singur sentiment – admiraţie pentru Stoian. „Şi totuşi, e glacial!” îşi mai spuse o dată colaboratorul unu, dar aceste cuvinte căpătaseră acum o cu totul altă semnificaţie.
Când primi impulsurile culorii roşii, Stoian simţi un surplus de energie, care dispăru de îndată ce Polin tastă culoarea sură. Apoi urmă culoarea galbenă, care-i împrăştie rapid melancolia, înlocuind-o cu o stare de optimism. Culoarea albastră îi produse o relaxare totală. I se reglă pulsul şi avu impresia că se află undeva în spaţiu, reper fiindu-i doar un flux de răcoare plăcută şi imuabilă. Era o stare ce-i lipsea de atâta timp! În taină, colaboratorul doi dorea să dureze cât mai mult, dar...
Deodată buzele prinseră a i se contura cu o şuviţă roz-vineţie. Faţa îi împietri. Inima-i bătea abia perceptibil...
Iată combinaţia fatală. Au ajuns la ceea ce constituie cea mai mare taină a Ligii? Straniu, acul indicatorului oscila între două poziţii, evitând echilibrul.
Numai de n-ar da greş. O singură mişcare imprecisă şi...
Polin lovea cu înfrigurare tastele, urmărind indicatorul. În sfârşit, colaboratorul doi îşi reveni.
- Cum te simţi?
- Dacă n-aş avea această teribilă durere de cap, aproape excelent. Ce s-a întâmplat?
- Am găsit combinaţia. Trebuie să ne grăbim.
Pe neprins de veste, se auziră paşi. Colaboratorii se lipiră de perete. Cineva forma codul de deblocare. Acum se distingeau clar câteva siluete. Polin luă repede fotoanalizorul.
- V-am transmis spusele şefului încă atunci. Pentru întârziere, veţi sta personal de vorbă cu el. Să vă fie de învăţătură. Mai repede, unde-i fotoanalizorul? spuse cineva.
- Lipseşte. E şters chiar şi din memoria computerului, răspunse o voce de vasal.
- Nu-mi arde de glume. Aprinde lumina.
- Păi...
- Puţin îmi pasă de institutul vostru.
Colaboratorii se furişară de-a lungul peretelui şi ieşiră prin uşa deschisă vraişte. Polin porni sistemul de alarmă şi coborî pe scara de incendiu. Jos îl aştepta Stoian. Când, la auzul sirenei, sosi poliţia, ei erau departe.
- Te-ai convins vreodată că eşti născut într-o zodie norocoasă? întrebă Stoian, îmbrăţişându-l.
- Nu, dar cred că nu e târziu s-o fac, rîse Polin.
***
- A-a-a, domnul care... Îmi amintesc, îmi amintesc. Vă pot ajuta cu ceva? îl întâmpină ciudatul trecător, pe care Polin îl întâlni în prima seară a aflării sale în oraş.
- Avem nevoie să ne consultăm cu un bioenergetician.
- Îmi pare bine că m-aţi preferat anume pe mine.
După ce l-au iniţiat pe bioenergetician în căutările lor, acesta din urmă puse câteva întrebări, pentru a mai preciza câte ceva.
- Şi totuşi, profesore, ce aţi avut în vedere vorbindu-mi atunci despre culorile spectrului solar? întrebă Polin.
- Eram tânăr şi nu recunoşteam nici un fel de hotar între real şi imposibil. Orice idee bizară mă captiva într-atât, încât uitam de existenţa a tot restului lumii. Visam să fac o descoperire care ar fi uimit o lume întreagă. Nu ştiu, a fost soarta milostivă cu mine sau ba, dar într-o bună zi m-am pomenit cu gândul că în tot amalgamul nostru de culori... lipseşte o culoare. Descoperirea veni pe neaşteptate (la fel ca toate ideile ce ne par absurde doar din simplul motiv că bietul nostru encefal refuză a le pătrunde sensul) şi „lipsa unei culori” mă tortura în permanenţă. Aveam impresia că undeva, în adâncul sufletului şi al conştiinţei mele, stăruie un gol care ameninţă a se preface într-un adevărat abis în caz că nu voi găsi culoarea de care am fost frustraţi.
Apoi, au urmat ani de cercetări. Ani chinuitori şi lungi ca însăşi veşnicia. Mi-am dat seama că ceea ce caut poate fi o culoare de trecere. Adică, o culoare ce ar separa altele două. Dar care? Nu ştiu dacă voi izbuti să aflu cândva...
- Am simţit pe propria-mi piele efectul culorilor spectrului solar. Cum credeţi, care ar fi rezultatul recepţionării de către sistemul nervos a impulsurilor culorii de trecere? Se interesă Stoian.
- Culoarea de trecere trebuie să fie un generator de energie ce ar spori capacitatea de muncă intelectuală. Văd că mă priviţi cam sceptic... pe semne, gândiţi că a căpiat bătrânul...
- Nu, culoarea de trecere n-ar fi un remediu prea uşor pentru genialitate şi lauri. Ea e necesară ca un fel de gimnastică a intelectului.
- Într-adevăr, ipoteza D-voastră este pe cât de incredibilă, pe atât de provocatoare.
- Cât priveşte fotoanalizorul... Atunci când a fost propusă pentru examinare schema lui, am făcut o tentativă de a explica imperfecţiunea viitorului aparat, căci necunoscând imperfecţiunea spaţiului în care ar trebui să existe culoarea de trecere, nu cunoaştem urmările la care poate duce. În zadar. M-au susţinut doar câţiva savanţi. Schema a fost aprobată.
- Dar recunoaşteţi că dovezile de care dispuneţi nu sunt nici pe departe exhaustive şi faptul că ceilalţi nu s-au lăsat convinşi n-ar trebui să vă mire, interveni din nou Stoian.
- Şi dacă încă nu e totul pierdut? Am studiat schema şi am ajuns la concluzia că în construcţia fotoanalizorului e făcută o schimbare destul de subtilă, dar care le-a permis idealizatorilor să-şi materializeze scopul. Vă dau explicaţiile necesare, continuă bioenergeticianul, mai analizând încă schema. Acum ştiu prea bine că spaţiul unde ar trebui să existe culoarea de trecere poate aduce orice intelect la starea celui al unui nou-născut. Şi atunci, făcând doar câteva combinaţii, devine posibilă remodelarea memoriei, reflexelor şi a capacităţii de a gândi a victimelor. Şi dacă aceasta se face în mod şablonard?
- Anume astfel se ajunge la o societate dependentă, care n-ar avea nici un fel de contradicţii! exclamă Polin.
- Exact. Şi din câte ştiu, tocmai acesta este scopul Ligii idealizatorilor.
- Dar cum s-a întâmplat că la spital nu s-a făcut simţită dintr-o dată influenţa spaţiului?
- Pentru a rămâne în umbra propriilor mişelii, idealizatorii l-au programat să apară peste intervale egale de timp, indiferent de programele alcătuite de specialişti.
- Iată dezlegarea enigmei. Vă mulţumim, profesore.
- Eu trebuie să vă mulţumesc. În sfârşit cineva a avut nevoie de cercetările mele. Ce fericire că cei mai frumoşi ani din viaţă nu i-am pierdut în van! Uneori îmi pare că acea culoare rătăcită pe parcursul cine ştie cărei rotaţii a galaxiei noastre include semnificaţii despre care noi nici nu bănuim, dar pe care cândva neapărat le vom cunoaşte şi ne vom întreba uimiţi cum de am existat fără ele... Culoarea de trecere, cred eu, e culoarea măreţiei şi integrităţii Universului. Ea înseamnă reevaluarea tuturor valorilor. Regăsind-o, ne vom redescoperi pe noi înşine, definindu-ne existenţa în această incomensurabilă lume. Înfrăţiţi cu spaţiul şi timpul, vom sesiza palpitând pulsul eternităţii şi ne vom apropia de el cu spiritele purificate... Cât de norocos o fi fiind cel căruia îi este dat să contempleze primul divina culoare de trecere. Posibil însă că o vor vedea doar cei demni de ea. E mult posibil.
***
Stoian îl găsi pe Polin lângă geam, îndreptând luneta spre blocul de vizavi al hotelului.
- Priveşte. Vezi, acolo e cabinetul administratorului. Citeşte biletul pe care i l-a adus această domnişoară în roz.
- El îţi pare suspect?
- Am impresia că l-am mai văzut undeva. Şi nu în hotel.
- Nu te înşeli. Ne-am întâlnit cu el în laborator. Mi-am dat seama de aceasta când, acum câteva clipe, mi-a făcut percheziţie în odaie. Spera să găsească fotoanalizorul.
- Abil tip, nimic de spus.
- E timpul să coborâm jos, să aflăm cui va fi transmis răspunsul.
Colaboratorii aşteptară până când domnişoara se pomeni înainte şi puteau lesne s-o ţină în câmpul lor vizual.
- Ea încetineşte pasul.
- Să ne oprim şi noi.
Fata intră într-o curte şi după ce se convinse că nu e nimeni prin apropiere, dădu drumul bileţelului în cutia poştală. Peste câteva clipe, Stoian ieşi din ascunziş, luă bileţelul şi, aflându-i conţinutul, îl lăsă înapoi la locul vechi.
- E ceva important? îl întrebă Polin.
- Administratorul comunică Ligii că n-a găsit fotoanalizorul şi fixează pe mâine o întâlnire la o bodegă, făcând aluzie la ceva. Cum procedăm?
- Mai mult ca precis, idealizatorii vor face tot posibilul pentru a ne întâlni şi, bineînţeles, nu pentru a ne face complimente. Ar fi bine să mergem mâine seară la bodegă, astfel îi vom lua prin sursprindere.
- Sunt de acord. N-ar strica să luăm câteva pelicule. Băieţii de acolo nu refuză să ne dea o mână de ajutor.
***
Seara învăluia geamurile în mreaja ei încâlcită şi rece. Salonul bodegii, cu doar câţiva vizitatori în el, părea că se destramă în melodia liniştitiă, dar pretenţioasă, ce făcea ca paharele spumegânde să-şi deşerte conţinutul.
La măsuţa de lângă scara ce ducea la catul doi, paralel cu tejgheaua, stăteau colaboratorii Centrului.
- Ce doriţi să comandaţi? se apropie de ei chelnerul.
- Nu vă faceţi griji. Nota o achităm noi, se auzi de la masa din spate o voce respingătoare şi în plin dezacord cu atmosfera dominantă.
- Ai dreptate, amice. Pentru sârguincioşii copoi ai Centrului nu-mi voi cruţa nici ultima cămaşă.
- Ah, ce mai sânge se zbate în arterele lor. Te faci pentru dânşii luntre şi punte, iar ei nici nu te iau în seamă.
- Să le spun băieţilor să includă de pe acum camera? Întrebă în şoaptă chelnerul.
- Da, credem să ajungă cele câteva pelicule.
- Iată că am făcut cunoştinţă cu reprezentanţii Ligii.
- Acesta e doar un preludiu, Polin.
Colaboratorii erau conştienţi de faptul că peliculele cu înregistrări ce vizau direct Liga vor trage mult la cântar. Mai aveau însă schema fotoanalizorului, adică o şansă sigură de a dovedi că în timpul construcţiei aparatului s-au făcut falsificări. Astfel vor demasca acţiunile nelegitime ale idealizatorilor infiltraţi în uzină şi în Institutul de cercetări. O dovadă incontestabilă a crimei lor sunt pacienţii spitalului.
- Apropo, Stoian, bioenergeticianul a acceptat să asiste la şedinţele de readucere la normal a bolnavilor. Ne-a transmis şeful spitalului.
- E un bătrânel excelent. Să sperăm că nu va fi împotrivă să explice la proces în ce mod idealizatorii îşi şablonizau victimele.
Unul dintre idealizatori, pe semne, nemulţumit de faptul că nu i-au fost luate în considerare „obiecţiile”, făcu o nouă tentativă de a-i provoca pe colaboratori şi veni la masa acestora.
- Dacă nu mă înşală memoria, n-am convenit să cinăm împreună, se întoarse spre el Stoian.
- O, persoana mea vă poate părăsi numai împreună cu drăguţul de fotoanalizor.
- Regret că un duet atât de admirabil va trebui să părăsească scena înainte de a se afirma.
- Nu admit bancuri pe seama mea.
Tipul luă un pahar în mână şi Stoian simţi conţinutul acestuia prelingându-i-se pe faţă. Paharul deşert se rostogoli pe podea şi zgomotul de sticlă spartă atrase atenţia celor prezenţi. Idealizatorii, pomenindu-se în văzul vizitatorilor, din câteva salturi ajunseră pe scara ce ducea la etaj. Ieşirea fu blocată şi ei, se vede, sperau să spele putina pe altă cale. Colaboratorii o luară după dânşii.
- Totul e în ordine! căută chelnerul să-i asigure pe cei prezenţi, dar aceasta îi reuşi doar atunci când în ajutor îi veni proprietarul bodegii.
- Ei, ce ziceţi? îi întâmpină el pe colaboratorii care peste un timp reveniră în salon.
- Îi vom lăsa sub lacăt vreo cinic-zece minute, până la venirea poliţiei. Nu sunteţi contra?
- Măcar şi cinci luni! O merită pe deplin.
- Vă mulţumim.
Polin despături foaia găsită asupra unui individ din Ligă.
- D-apoi aceasta-i o permisiune de trimitere pe lumea cealaltă astfel cum va găsi de cuviinţă executorul. E parafată de preşedintele Ligii.
- Halal surpriză. Unde mai pui că noi veneam singuri spre ea.
În bodegă intră administratorul hotelului şi, oprindu-se lângă tejghea, privi îndelung fiecare colţişor al salonului. Îşi căuta complicii pentru a obţine permisiunea?
- Are un fler perfect. Apare acolo şi atunci când vulcanul abia dovedeşte să erupă, pentru a culege la momentul oportun rămăşiţele încă proaspete, fierbinţi...
Stoian se ridică, pregătit să plece.
- Dar cum rămâne cu administratorul? îl opri Polin.
- E un ac prea mare pentru a nu putea fi găsit într-un car de fân.
***
Parbrizul automobilului se acoperi de picături mărunte de ploaie şi colaboratorul numărul unu puse în funcţiune ştergătoarele.
Stoian sta pe bancheta din spate, încercând să acordeze emiţătorul. Drumul spre Centru părea nesfârşit de lung...
În cele din urmă, colaboratorul doi recepţionă câteva semnale şi după ce le amplifică, transmise o scurtă informaţie Centrului.
- Ce spune şeful? se interesă Polin.
- E supărat foc că n-am ţinut legătura cu el. Spune că a avut tot dreptul să ne înlăture de la operaţie în orice clipă şi totuşi n-a făcut-o.
- Barem nu ne-a felicitat?
- Ştii că-i place să facă rezerve pentru „zile negre” şi evenimente extraordinare. Dar eu îţi spun că ai fost bravo!
- O, laudele mă pot strica, de aceea le uit înainte de a mi se întipări în memorie. Dar să ştii că e plăcut să auzi cuvinte de bine de la cineva care mai înainte îţi părea distant şi încrederea căruia, până la urmă, ai reuşit s-o câştigi.
- Numai încrederea oare? Ai întrecut orice aşteptări ale mele. Eşti un combinator înnăscut şi nu-ţi lipseşte nici una din calităţile necesare unui adevărat „centrist”.
- Iar eu sunt întru totul recunoscător sorţii că mi-a fost dat să-l ştiu pe colaboratorul doi.
- Nu uita, mai am şi cifru. Se păstrează în arhiva secretă a Centrului. Dar acolo e foarte greu să pătrunzi. Mult mai greu decât în laboratorul Institutului de cercetări, aplică Stoian capacitatea lui indispensabilă de echilibrist.
- Ce privelişte neobişnuită, observă el, când maşina coti la stânga. Totul în jur îmi pare atât de suav. Iată un peisaj demn să fie imortalizat pe o pânză.
Polin ridică ochii, continuând să manevreze uşor volanul. Sus, la marginea cerului senin, se contura tot mai desluşit profilul curcubeului. Culorile spectrului solar vibrau abia-abia, asemenea aerului din preajma focului.
- Mi se pare că ... da... o văd...
- Ce? întrebă încurcat de-a binelea colaboratorul doi.
- Culoarea de trecere... şopti vinovat Polin.
Eleonora Lisnic, revista „Columna”, nr.1, 1991
P.S.: “Culoarea de trecere” am scris-o în vara în care împlineam 15 ani. Varianta iniţială era mult mai voluminoasă, dar a trebuit să omit unele fragmente, după ce am înţeles că nicio publicaţie nu este dispusă să ofere un spaţiu foarte vast unui autor tânăr şi necunoscut. A fost publicată în numărul 1 din anul 1991 al revistei “Columna”, când eram deja studentă la anul I. În această revistă publicasem anterior, în 1988, prima povestire pe care o scrisesem (între 9 şi 11 ani) - “O zi pe Marte”. :)
Colaborarea mea cu revista “Columna” se datorează în mare parte criticului și scriitorului Eugen Lungu, care lucra pe atunci la respectiva publicaţie şi care a fost de părere că manuscrisele expediate de mine la redacţie merită atenţie.
Și tot Eugen Lungu a girat apariția plachetei mele de versuri ”Nu privi în urmă”, la Editura ”Arc”:
https://eleonoralisnic.blogspot.com/2019/03/cu-gingasie-si-luciditate-eleonora.html#more Mulțumesc, maestre!
Comentarii
Trimiteți un comentariu