duminică, 2 august 2009

Mănăstirea Prodromu - o citadelă a ortodoxiei româneşti

Întâlniri adevărate pe Muntele Athos


Costion Nicolescu

"Nu ştiu alţii cum sunt", dar eu, când se pronunţă cuvântul Athos, nu pot să nu-mi aduc aminte de copilărie şi de faptul că atunci când l-am auzit prima dată, era doar numele celui mai vârstnic, mai nobil şi mai înţelept dintre cei trei muschetari. Aveam să mă mir când aveam să aflu, mult mai târziu, că Athos este numele unui munte din Grecia, şi n-am reuşit nici până în ziua de astăzi să descopar ce l-a făcut pe Alexandre Dumas să dea unuia dintre eroii săi acest nume.

Nu pot să spun că mi-am dorit sau visat cu ardoare să merg în Sfântul Munte, aşa după cum, în general, n-am fost un poftitor nesăţios să merg în străinătate. Trebuie, totuşi, să mărturisesc, că în ultimii ani mi se însinuase tot mai mult dorinţa de a merge acolo, asta venind dintr-un motiv care poate părea de mai mică anvergură. Voiam să-l întâlnesc faţă către faţă pe părintele Petroniu Tănase, cunoscutul duhovnic de la Schitul nostru Prodromu, şi mă temeam că nu voi ajunge s-o mai fac. Veştile de acolo îmi vorbeau despre slăbirea continuă a puterilor sale fizice. De aceea, atunci când Dumnezeu mi-a pus în traistă şi mi s-a ivit în această primăvară, imediat după Paşte, prilejul unui pelerinaj, am purces la el cu entuziasm, bucurându-mă enorm de el ca de un dar preţios. Întrezăream posibilitatea intrării într-o poveste capabilă să-mi dezvaluie taine luminate. Am plecat aşa cum ai pleca la rai, dar cu gândul că voi ajunge acolo fără să mai trec prin moarte. (…)

Părintele Petroniu

Pentru mine, unul dintre motivele importante de a merge în Sfântul Munte a fost acela de a-l întâlni "faţă către faţă", în această lume, pe părintele Petroniu Tănase (foto) de la Schitul Prodromu, schit românesc ţinând de Marea Lavră.
Am auzit de el de pe vremea când părintele Petroniu încă se afla la Sihăstria, având ca ascultare, dacă nu ma înşel, să se ocupe de biblioteca mănăstirii. Puţin mai târziu aveam să aflu că a plecat la Muntele Athos, lucru care a produs la momentul respectiv oarecare mâhnire, deoarece ni se părea că era mare nevoie de el aici. Totul era luat puţin şi ca un sacrificiu, ca o plecare într-o misiune deloc uşoară. Plecarea avea loc într-o perioadă de mare dificultate a Bisericii, îndeosebi a monahismului nostru, mereu pus sub observaţia atentă a Securităţii. Sunt de atunci 35 de ani, cum se spune, o viaţă de om. La Sfântul Munte, părintele a găsit schitul într-o stare jalnică. Toate clădirile se aflau în paragină, ploua în biserică, uşile erau crăpate... Cei câţiva bătrâni care se mai aflau în mănăstire nu aveau puterea să se mai ocupe de tot ceea ce implica administrarea şi gospodărirea unui locaş atât de important. Părintele s-a dedicat cu trup şi suflet unei cauze care părea aproape imposibilă: renaşterea mănăstirii. Trebuie să ţinem seama că ne aflam în timpul stăpânirii comuniste, când comunicarea clericilor şi credincioşilor români cu Sfântul Munte era extrem de dificilă. Situaţia generală a Sfântului Munte era, de altfel, în vremea aceea, destul de grea. Între timp, cu toate că vremurile s-au schimbat semnificativ în ceea ce priveşte libertatea de mişcare, părintele Petroniu nu a revenit în ţară decât o singură dată, acum vreo 10 ani.
Părintele Petroniu este de-acum destul de înaintat în vârstă şi ajuns de unele slăbiciuni trupeşti. Una dintre acestea este şi aceea că nu mai aude bine şi atunci este nevoit să se folosească de un aparat auditiv. Ca să te faci înţeles, trebuia să stai pe partea pe care avea acest aparat şi să vorbeşti destul de tare. Am avut cu el 2-3 întâlniri comune. Una de dimineaţă, mai lungă, când ne-a vorbit mai pe îndelete. Despre ce?

Despre documentele româneşti din Sfântul Munte Athos

"Sunt cel puţin vreo 25-30 de mii de documente, aşa a evaluat domnul Florin Marinescu, care trăieşte în Grecia şi s-a pus să le cerceteze şi să le tipărească.
Au apărut mai multe lucrări în limba greacă, dar şi un volum în limba română, despre documentele de la Xiropotamu, editat de Universitatea din Iaşi. Ele se referă îndeosebi la relaţiile Ţărilor Române cu Muntele Athos, la danii, la închinări, la tot felul de binefaceri. După căderea Bizanţului sub turci, la 1453, Ţările Române au fost vreme de vreo 500 de ani una dintre resursele principale de susţinere şi întreţinere a Sfântului Munte, ca de altfel şi a altor locuri sfinte. Şi asta, fără recompense şi fără interese. Gratis! De unde aveau Moldova şi Muntenia această putere? Că nu erau atunci tractoare, maşini şi unelte pentru o agricultură intensivă. Se lucra cu sapa, cu hârleţul, cu grebla, cu coasa... Astea erau uneltele. Şi cu aceste unelte, poporul avea destul pentru dânsul, şi a avut de-ajuns ca să dea şi la alţii. Erau aşa de mari producţiile şi bunurile care ieşeau, încât se făcea negoţ intens cu ţările Occidentului. Şi acuma?"

Despre dificultatea de a ajunge călugar cu statut oficial în Muntele Athos

"Ca să fii călugar cu statut oficial în Sfântul Munte, se cere să ai cetăţenie greacă, iar aceasta se obţine foarte greu. Pentru români, de pildă, trebuie ca Patriarhia de la Bucureşti să intervină pe lângă Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, iar aceasta din urmă se lasă greu, nu se ştie de ce. În ciuda unor intervenţii repetate, sunt solicitări care aşteaptă de aproape 10 ani şi nu au fost soluţionate. Este ceva mai uşor dacă soliciţi închinovierea la greci decât la români. De aceea, în momentul de faţă, se află în Sfântul Munte destul de mulţi călugări cu statut incert, îngăduiţi, totuşi, vreme de ani de zile în această formă."

Despre statura duhovnicească a poporului român

"Poporul român a beneficiat, ca rădăcini etnice, de neamuri cu o spiritualitate deosebită. Spiritualitatea sciţilor, a dacilor, nu era atât de idolatră ca cea a grecilor. Grecia a fost ţara idolilor. Exista la daci, în munţii din jurul Sarmisegetuzei, un fel de pustnicie sau, în orice caz, se puteau întâlni oameni care duceau o viaţă asemănătoare cu a pustnicilor creştini de mai târziu.
A fost o temelie sănătoasă, din punct de vedere spiritual. Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat creştinismul la noi avea nişte lucruri asemănătoare cu creştinismul. Şi de aceea a prins creştinismul foarte bine. În ţările noastre s-a format un creştinism deosebit: creştinismul ţărănesc, cu evlavia ţărănească... Vreau să spun că românii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, un creştinism sătesc. Cu tradiţii creştine solide. Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viaţa creştină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiţii. "Noi suntem creştini, cu Hristos, cu Biserica, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate acestea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană." Dacă ne primeau cu ele şi ne lăsau să rămânem cu ele, să fi intrat, dacă nu, nu. S-a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate extraordinară. Şi au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu. Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viaţă frumoasă, cu tradiţie... a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se doreşte impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea divorţuri. Se promovează dezmăţurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate, şi toată lumea se murdăreşte. Sfinţii Părinţi consideră că păcatul care murdăreşte cel mai adânc fiinţa umană este desfrânarea. Şi tocmai aceasta este mai cultivată. Şi nu numai la oameni în vârstă, ci şi la copii, încă de la şcoală. Auziţi? Fetiţe de 12 ani şi fac copil. Păcatul este abatere de la rânduielile puse de Dumnezeu pentru viaţă. Astăzi avem de a face cu o libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a pierdut ideea de păcat, şi atunci omul crede că e liber să facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de când e lumea aşa ceva." Ca la mulţi părinţi, şi la părintele Petroniu întâlnim o mândrie pentru ceea ce a fost neamul românesc odinioară, amestecată cu tristeţea pentru starea lui spirituală actuală.

Despre gândul la moarte

"Oamenii se sperie de moarte, le e teamă, le e frică. Dar moartea este un fenomen natural. Oamenii nu-s veşnici pe pământ. Într-o zi se sfârşeşte viaţa şi omul care a trăit o viaţă creştinească, frumoasă, ştie că ea nu s-a încheiat cu mormântul, ştie că de-acuma începe o noua viaţă, cea adevărată, cea veşnică. Şi dacă s-a străduit să ducă o viaţă frumoasă aicea, pe pământ, atuncea bunurile, simţămintele, trăirile care sunt imprimate în existenţa lui le duce cu dânsul. Şi intră cu ele în noua viaţă, în viaţa cea veşnică. O viaţă care va fi însă mult mai bogată. Pe lângă ceea ce duce omul cu dânsul, acelea vor fi mult amplificate. Şi fericirea cu care omul intră în viaţa veşnică este incomparabilă cu toate fericirile de pe pământ. Este ceea ce a întrezărit Apostolul Pavel, când a fost răpit la al treilea cer, lucruri despre care spune că nu le poate descrie în grai omenesc. Formele noastre de exprimare, noţiunile, cuvintele, toate acestea sunt firesc legate de condiţiile naturale în care trăim. Or, acolo lucrurile sunt aşa de deosebite, aşa de minunate, încât noi, aicea, nu avem nici un element cu care să putem exprima cum se cuvine ceva din ele. Creştinul care a trăit aici o viaţă în slujba binelui şi are nădejde că s-a mântuit, adică a pregustat în această fericire, nu se sperie de moarte. Ştie că abia de-acuma înainte se începe. El chiar aşteaptă moartea. Este ceea ce se întâmplă cu sfinţii. Ei sunt bucuroşi că ea vine. Oamenii se sperie de moarte când simt că materialul pe care l-au strâns în lumea aceasta nu-i satisfăcător. Trăiri păcătoase, vrăjmăşii, dezbinări, ură, beţie, lăcomie, toate păcatele astea, dacă omul nu s-a curăţit de ele, le are imprimate în fiinţa lui şi în sufletul lui. Şi când va învia, trupul lui va fi impregnat de aceste multe materiale negative. Şi va trebui să se târască cu ele în vecii vecilor. Şi aia-i nefericirea şi nenorocirea veşnică. Şi, atunci, sigur că omul se înspăimântă de moarte. Hristos a înviat cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Şi a reorientat moartea, făcând din ea trecere de la viaţa aceasta terestră la viaţa cea veşnică. Să ne ajute Dumnezeu să trăim cu lucruri bune, de care să ne bucurăm în viaţa veşnică. Părintele Stăniloae spune că realizarile frumoase artistice ne însoţesc viaţa veşnică şi la nivel de neam. Bunuri precum Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Curtea de Argeş şi toate celelalte asemenea, poporul român le va avea şi în viaţa veşnică. Aşadar, cei care au făcut lucruri frumoase artistice se vor bucura de ele şi în viaţa veşnică."

* Acum, Părintele Petroniu conduce mănăstirea mai mult cu duhul lui, dar este cert că el o conduce, în ciuda vârstei înaintate şi a slăbiciunilor fizice. Nu ştiu cum va fi arătat în floarea vârstei lui, dar acum este, vorba poetului, "un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port". Mereu se află în preajma sa un ucenic sau doi, gata să-l sprijine, să-i asculte sau să-i intuiască "porunca". Parcă auzi cuvântul lui Hristos: "Adevăr, adevăr îţi spun: Când erai mai tânăr te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vrei" (Ioan 21, 18). Cu toate acestea, părintele Petroniu este prezent cam la toate slujbele şi încă pe întreaga lor durată. Uneori se pleacă, se pleacă, de ai impresia că acu', acu' se prăbuşeşte. Îţi stă inima în loc. Dar nu, parcă mereu, în ultima clipă, se redresează, şi continuă să fie tuturor pildă de trezvie liturgică.

„Formula AS”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu