Părintele Vlad Mihăilă despre Postul Paștelui și Sărbătoarea Învierii

Părintele Vlad Mihăilă este preot la Catedrala „Sf. Teodora de la Sihla şi Sf. Mc. Tiron”, din cadrul Mitropoliei Basarabiei, profesor de religie la Liceul „Prometeu” (Chişinău)

Foto: mitropoliabasarabiei.md

- Părinte Vlad, aveţi enoriaşi care aşteaptă cu nerăbdare şi cu bucurie postul?

- Desigur că sunt. Sunt şi poate că nu-i cunoaştem pe toţi care să manifeste acest lucru, să spună „uite, părinte, aştept să înceapă postul...”. Fiindcă în post omul cu credinţă caută să se mai purifice atăt sufleteşte, cât şi trupeşte. Şi îl ajută. Îl ajută.

- Părinte, cum să ne pregătim pentru Taina Spovedaniei?



- Spovedania este recunoaşterea păcatului din noi. Şi dacă privim în istoria religiei, vedem că încă de la începuturi Adam şi Eva nu au recunoscut păcatul pe care l-au făcut.
Prin aceasta, ei s-au îndepărtat de Dumnezeu şi au primit pedeapsa cea mai aspră, cu toată iubirea pe care o avea El pentru om, coroana Creaţiei Sale. I-a izgonit din Rai.

Daca Adam şi Eva ar fi recunoscut şi ar fi zis „Da, Doamne, am greşit”, ar fi avut o pedeapsă mai blândă, credem noi, credincioşii, precum spun şi Sfinţii Părinţi.

Mărturisirea care ar fi? Sinceritatea şi regretul pentru păcatele pe care le-am săvărşit. De multe ori, nu cunoaştem cu ce-am păcătuit. Deseori, vin la spovedanie şi din cei care nu sunt tocmai prieteni buni cu Biserica, dar vin din simţul pe care-l are omul în el, acea părticică a religiosului în om, care îl face să vină la Sfânta Biserică pentru a se mărturisi şi a se împărtăşi. Căci, după Mărturisire, este Împărtăşirea.

Şi ce-ar însemna Împărtăşirea? Taina Împărtăşaniei urmează după o perioadă de abstinenţă de la lucrurile rele – de la ceartă, de la gâlceavă, de la lucrurile, vorbele, gândurile urâte, abstinenţă de la abuzul de mâncare de origine animalică.

Această perioadă îl face pe om să gândească mai profund şi, în aşa mod, îl primim, în cele din urmă, după mărturisire, prin binecuvântarea preotului, pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Mântuitorul a zis: „Cel care Mă va avea pe Mine în el, şi Eu voi fi cu dânsul şi va avea viaţă veşnică”. Aceasta ar fi primirea lui Hristos în noi, pentru purificarea sufletului nostru. Împărtăşania este primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului Iisus Hristos. De aici, Mărturisirea are o mare importanţă. Cu cât mai bine ne curăţim sufletul şi trupul nostru, acest vas al sufletului, cu atât mai vrednici vom fi de a-L primi pe Hristos în noi, de a ne uni cu Dumnezeu.

- Ne recomandaţi să ne notăm greşelile, păcatele pe o foaie, ca să nu le uităm atunci când stăm în faţa duhovnicului?

- Adevărat. E bine să notăm păcatele, pentru că din diverse motive, când ajungem acolo, le uităm. Şi uitarea, şi frica, ne spun Sfinţii Părinţi, vine de la satana, care încearcă să ne încurce de fiecare dată, mai ales când ne pornim la biserică.

Mulţi mărturisesc că „m-am pornit, părinte, la biserică, dar nu am reuşit să ajung, mi-a apărut altceva în cale...” şi face cale întoarsă.
Sunt piedici care ni se pun când vrem să mergem la biserică, când vrem să ne mărturisim. De aceea, trebuie şi noi să ne putem dirija libera voinţă, cu toată puterea noastră sufletească, pentru a combate gândul cel rău şi ispita care ne apare în cale.
Să ne notăm păcatele pe care credem că am putea să le uităm şi să ne mărturisim. Pentru a fi cât mai curaţi în faţa lui Dumnezeu, neapărat vom cere canon părintelui-duhovnic, pentru a ne ispăşi greşelile, pentru a ne curăţi şi a fi mai convinşi că-L primim mai cu vrednicie pe Dumnezeu în noi.

- Părinte, majoritatea oamenilor îi remarcă pe cei care fac carieră în lumea literaturii, muzicii, filmului, teatrului, politicii şi foarte puţini cunosc ce oameni minunaţi trăiesc în mănăstiri. Cum vedeţi Dvs. rolul mănăstirilor, aceste oaze ale spiritualităţii, în viaţa noastră modernă?

- Cu adevărat, mănăstirile au fost şi vor rămâne centre de gândire avansată. Omul cu credinţă, nu că s-ar lepăda de lumea aceasta, vine în mănăstire nu numai pentru un loc liniştit, ci pentru un loc de rugăciune, unde mediul i-ar favoriza acest timp de rugăciune.
Şi prin rugăciunea în comun, şi prin rugăciunea individuială, aflându-te într-un spaţiu sfinţit şi resfinţit în permanenţă, în mănăstire, gândirea umană, omul cu sufletul său se apropie mai mult de Dumnezeu.
Desigur, este valabil pentru cel ce vine în mănăstire pentru a se ruga, pentru a medita, pentru a-L căuta pe Dumnezeu.

- Părinte Vlad, de ce Dumnezeu l-a creat pe om şi ce treaptă îi pregătise iniţial în cadrul Creaţiei?


- E întrebarea veşnică pe care şi-o pun oamenii care îl caută pe Dumnezeu. Pentru că aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu şi a fost planul lui Dumnezeu conceput din veşnicie. Toate s-au făcut înaintea omului. De ce? De aceea că Dumnezeu a pus în el chipul şi asemănarea Sa, care este sufletul din noi. Dumnezeu l-a dorit pe om, pentru ca omul să-L dorească pe El. L-a pus în Grădina Edenului, zicându-i: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!”. L-a făcut coroana Creaţiei, l-a pus stăpăn peste întreaga Creaţie.

- Unii sfinţi spun că omul este „înger amestecat”, iar Sf. Grigorie Teologul spune că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a realiza o legătură între lumea văzută şi cea nevăzută.
- Asta şi este, fiindcă omul este constituit din cele două părţi - materie şi spirit. Găsim în Sfânta Scriptură spus poate simplist, dar pentru a fi înţeles de omul de atunci, - pentru că nu putea să se reveleze Dumnezeu cu vreo 7000 de ani în urmă omului într-o formă mai complicată prin cuvant, - că l-a modelat pe om din materie şi a suflat asupra lui.

Suflarea lui Dumnezeu este sufletul din noi, este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este mintea noastră, este libera voinţă, este însuşirea noastră de a judeca, este capacitatea noastră de făurire. Numai omul, nicio altă vietate nu poate să făurească, să zidească. Acesta este darul cel mare de la Dumnezeu.

- Vorbiţi-ne, dar, despre Liberul Arbitru, capacitatea şi dreptul de a alege cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om.

- Dumnezeu i-a pus pe Adam şi Eva în Gradina Raiului şi le-a dat posibilitatea să se folosească de tot ce era acolo, spunându-le, însă, că „din pomul din mijlocul Raiului să nu luaţi, căci negreşit veţi muri”.

Şi iată, în perioada aceasta foarte scurtă - cum spun Sfinţii Părinţi - dar scurtimea asta poate fi şi foarte lungă, căci timpul există doar pentru noi, în această perioadă de armonie şi ascultare, omul se plimba prin răcoarea serii, stând la sfat cu Dumnezeu. Faţă-n faţă, spune Sfânta Scriptura. Este, desigur, o mare cinste să stai la sfat cu Creatorul tău, cu creatorul Universului.

Însă, libera voinţă a constat în următoarele: „Din toate puteţi lua, dar de aici – nu”. Şi omul, având libera voinţă, dar sub influenţa satanei, a îndrăznit, sau mai bine zis, împins din urmă, şi a făcut neascultare. Omul putea să nu procedeze aşa.

Când o forţă ne împinge să facem rău, să greşim, noi ne putem abţine. Noi hotărâm. Aşa şi Adam şi Eva – s-au hotărât să greşească. După, nici nu au recunoscut că au făcut greşeala.

Însuşi Dumnezeu ne-a învăţat să ne rugăm şi să cerem de la El ceea ce ne trebuie şi ce ne este de folos. Şi atunci, Dumnezeu ne va da. Noi alegem. Şi cunoscându-l pe Dumnezeu, ne cunoaştem mai bine şi pe noi şi vedem care sunt darurile din noi.

- În viaţa de toate zilele, cum să ne dăm seama dacă am luat decizia bună sau ba? Există o stare mai specială? Poate ne puteţi spune din propria Dvs. experienţă.

Cândva am făcut Facultatea de Litere, de la „Ion Creangă”, şi am căutat să fiu un bun învăţător, un bun profesor. Dar când am aflat dintr-un ziar, prin anii 1989-1990, că există posibilitatea de a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, de a învăţa la Teologie, îndată parcă a trecut aşa prin mine o retrospectivă a vieţii şi am zis: „Doamne, daca aş învăţa aceasta, tare mulţumit aş fi!”.

Şi să vă spun - nu stiu pe cât voi fi eu plăcut în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor -, dar mă simt mai bine în postura aceasta, de cunoscător al lui Dumnezeu. Că şi până la Facultatea de Teologie am crescut într-o familie de buni creştini. Poate, asta m-a şi determinat să aleg ceea ce am ales.
Ca să vă mărturisesc, au venit la Facultate - nu zic toţi, dar în cea mai mare parte - cei care au crescut în famili de buni creştini, de oameni cu credinţă.

Este vorba de Libera Alegere a noastră, dar intervine şi descoperirea că, uite, Dumnezeu a mai pus în noi câte ceva... De altfel, este tot Lucrarea lui Dumnezeu, noi moştenim de la părinţi unele lucruri - şi fapta bună, şi fapta rea. Şi viaţa cea bună, şi partea rea. Şi nu doar a părinţilor - a buneilor, a străbuneilor.
Din acest motiv, spunem că putem moşteni până într-al şaptelea neam fapta cea bună, adică, darul lui Dumnezeu, dar şi păcatul.

- Cum ar trebui să înţelegem sintagma „frică de Dumnezeu”? Ce presupune acest sentiment?

- Au spus-o sfinţii părinţi şi deseori poate noi n-o înţelegem, deseori unii încearcă s-o ia în sensul direct. „Frică de Dumnezeu” nu înseamna teamă, spaimă de El, ci este dragoste mai mult. Cum spunem despre copil că are frică de părinţi. El îşi iubeşte părinţii, nu-i iubeşte din frică.
Şi, vedeţi, copilul încă din faşă are simţul mirosului, cunoaşte care este mama, care este tata. Cât de mult se bucură când îl ia în braţe mama! Şi îndată caută sânul, pentru a se alăpta. Sunt lucruri zidite şi lăsate de Dumnezeu şi nu vin din frică.

Iată dragostea prin care ni s-a revelat Dumnezeu - El creează Universul şi apoi îl creeză pe om, ca pe un bun gospodar.

Trebuie să-l iubim pe Dumnezeu, să avem frică să nu-l supărăm, să nu ne întoarcem cu faţa de la Dumnezeu, dar să-i urmăm calea şi poruncile.
Asta ar fi: dragoste de Dumnezeu. Frica de a nu-l supăra.

- Şi psihologii ne spun că teama este un factor paralizant, Frica te împiedică să mergi înainte. Prin urmare, te împiedică chiar şi să te apropii de Dumnezeu.

- Aşa este.

- Chiar Mântuitorul a îndemnat la eliberarea sentimentului de frică. „Nu te teme, turmă mică, că a ta este Împărăţia Cerurilor!”, a spus El. „Nu-ţi fie frică!”, i-a spus Sfîntului Apostol Petru, cand îl îndemna să păşească pe ape, iar într-un final, după Înviere, ne-a lăsat mesajul ”Îndrăzniţi, căci Eu am biruit Lumea!”. Iată, Dumnezeu ne vrea curajoşi.

- Aşa şi apostolilor le-a dat curaj să meargă şi să-I îndeplinească poruncile. Vedem şi în Faptele Apostolilor, şi în restul Sintei Scripturi că, într-adevăr, apostolii au avut curajul de au mers şi au înfiinţat Biserica lui Hristos, iar sfinţii părinti, care au murit nelepădându-se de Hristos, nu au avut nicio frică. Fiindcă aveau mare dragoste faţă de Dumnezeu.

Frica vine de la cel rău, de la satana. Frica este şi partea cea rea din noi. N-o vedem, o simţim. De exemplu, când ne propunem să facem un lucru mai frumos, bunăoară, o pictură mai deosebită ori să expunem un gând mai profund, avem un fel de grijă şi revenim de mai multe ori asupra ideii...

Pe de o parte, este grija şi responsabilitatea noastră de a reda tendinţa spre absolut, iar pe de altă parte, vine teama să nu greşim. Teama, această frică vine din partea satanei, pentru a ne descuraja.

Când Mîntuitorul i-a întins mâna Apostolului Petru, el a mers câţiva paşi pe apă, iar când a simţit teamă, a început să se scufunde. Curajul şi credinta se îmbină una cu alta, pentru a putea ajunge la cele bune.


- Se apropie Sărbătoarea Învierii. Vorbiţi-ne despre Marea Taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

- Sărbătoarea Învierii este cea mai mare sărbătoare pe care o are creştinul, căci ea vine să ne îndemne pe fiecare dintre noi de a cinsti Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, care din mare dragoste pentru noi S-a jertfit, pentru a ne salva de păcatul pe care îl face omul, din slăbiciunea sa.

Este o dovadă în plus, pe lângă toată Creaţia pe care a făcut-o Bunul Dumnezeu, a dragostei şi a jertfirii pentru fiinţa Lui deosebită care este omul.

După căderea omului în păcat, Dumnezeu totdeauna a căutat să-l aducă spre starea lui iniţială, precum l-a creat. Şi Dumnezeu, din dragoste pentru noi, S-a umanizat întrupându-se pentru noi pe pământ, a luat chip de om, chipul omului aceluia în care a pus chipul şi asemănarea Sa.

De aceea a venit pe pământ pentru noi, ca să ne ridice din starea aceasta a păcatului către starea iniţială, de apropiere şi de comuniune cu El.
Deci, într-un cuvânt, S-a întrupat ca om pentru a ne ridica pe noi spre Dumnezeire. Acesta ar fi sensul şi rostul cel mare al Învierii.

Dar Învierea, după buna rânduială a lui Dumnezeu şi după cum spun Sfinţii Părinţi, înseamnă nu numai restaurarea omului, ci şi reînvierea Naturii, a întregii firi cosmice, care este şi ea căzută, pentru că a căzut odată cu omul.

Se transformă tot Universul nostru, Pământul, locul în care a fost pus omul, ca şi în Grădina Edenului, în Grădina Raiului, pentru a o stăpâni. Deci, stăpânirea nu este altceva decât buna chivernisire a tot ce a creat Dumnezeu şi peste care l-a pus rege şi stăpân pe om.

Este de datoria noastră, aşadar, dacă suntem buni creştini, să ne îngrijim şi de suflet, şi de natură, şi de neamul din care ne tragem. Pământul pe care ni l-a dat, sufletul pe care ni l-a dat – ni le-a dat curate toate.

Poporul român trebuie să-şi dea seama de marea dragoste pe care i-a acordat-o Dumnezeu, alegându-l printre primele naţiuni ale creştinismului. Suntem, în acest sens, un popor ales, pentru că noi nu avem o dată a creştinării, cum au ruşii, de pildă, ci am primit Cuvântul lui Dumnezeu direct prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat. Am fost chemaţi printre primele neamuri în această grădină aleasă a lui Dumnezeu, chiar şi prin spaţiul geografic.

Existenţa noastră în acest spaţiu geografic şi natural, existenţa spirituală a sufletului nostru, existenţa noastră ca naţiune românească – sunt trei componente de care trebuie să avem grijă, dar mai presus de acestea trei - să-L cinstim cu desăvârşită dragoste pe Dumnezeul cel Adevărat. În această dragoste desăvârşită pe care o vom arăta faţă de Dumnezeu, precum şi între noi, ne vom putea reface atât trupeşte, cât şi sufleteşte, şi dacă vreţi – social. La toţi le-aş dori să ţină cont de lucrul acesta.

Şi să venim, prin postirea timpului acesta, care înseamnă nu numai înfrânare de la bucate, ci şi dragoste şi ataşament faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele nostru, înseamnă milostenie, bunătate, iubire, luminarea minţii care ne va călăuzi spre Adevăr şi spre curăţenie, - să venim deci ca să întâmpinăm marea sărbătoare a Învierii printr-un „Hristos a înviat!”. Şi să primim din partea cealaltă răspunsul, dintre noi, „Adevărat a înviat!”

Pentru conformitate: Eleonora Lisnic

Comentarii