luni, 27 septembrie 2010

“Strigă-mă cu numele tău” – versuri de Victoria Tătaru

Jurnalista Victoria Tătaru, fosta mea colegă de facultate şi de cameră, s-a decis să-şi publice versurile. Puţini ştiau că scrie şi poezii. Mie mi-a arătat nişte versuri o singură dată. Acum, m-am bucurat că ne deschide o uşiţă către această lume a ei.

Felicitări şi mulţumesc, Victoria! Dacă postez versurile pe blog, înseamnă că mi-au plăcut.

Culegerea de versuri “Strigă-mă cu numele tău” a Victoriei Tătaru a apărut la "Editerra Prim", din Chişinău. Cartea este prefaţată de scriitorul Nicolae Dabija şi ilustrată cu grafică de Margareta Chiţcatâi.

Versuri de Victoria Tătaru:
POEM CU MAREA

Ştiu, de azi înainte,
între mine şi tine
vor fi doar ochii mării,
pe ei am învăţat să-i citesc
şi, ca pe ai tăi, niciodată până la capăt.

Ştiu, de azi înainte,
mă vor îmbrăţişa doar valuri
furtunoase şi reci,
niciodată fierbinţi,
precum sunt braţele tale.

Ştiu, de azi înainte,
voi plăti tribut
ispitei singurului sărut,
ce m-a găsit rătăcind
în poemul unei amintiri
despre tine.


STRIGĂ-MĂ CU NUMELE TĂU

Strigă-mă cu numele tău,
cu rătăcirea din vis,
strigă-mă cu rana ce ţi-am deschis,
cu focul nestins,
căci, răpusă de dor,
ca de-o cometă,
asemeni înfloritului
ce oprit nicicând nu poate fi,
de peste veacuri
la tine voi veni!


PRIN MINE


Prin mine curge un val de lumină,
ce dă pietrele la o parte,
cuvintele să răzbată.

Prin mine curge un soare-al iubirii
şi-n inima un pic sfioasă
dalb - se răsfrânge – un văl de mireasă.


ÎN VERDE

Verdele acesta
ascunde ochii unei iubiri.
Ce tânără sunt
în lumina lor
şi ce revoluţionare
îmi sunt visele...

În fiecare primăvară
mă îmbrac şi eu în verde
ca o aducere aminte
peste fereastra ce s-a deschis,
peste aripa ce s-a-ntins
ca un pod de alge
de la inimă către ţărmul
ce va fi să răsară.

Verdele acesta
redă iluzia unei împliniri.
Ce aproape te regăsesc, bărbate,
în razele unui soare
ce răsare şi apune
... în verde.


ZIUA DE NAŞTERE A POEZIEI

Alexandru cel Mare, după ce a cucerit Teba, i-a pus pe toţi locuitorii acestei puternice cetăţi, să se aşeze în genunchi înaintea oastei sale.
Apoi, orgolios, a dat ordin să fie incendiat oraşul.
Afară de o singură casă.
Cea a poetului Pindar.
Ajuns în faţa acesteia, marele conducător de oşti, care îngenunchease zeci de popoare, a îngenuncheat în pragul casei în care marele poet grec îşi scrisese poemele.
Elevul lui Aristotel nutrea un respect deosebit pentru poezie, el cunoscând adevărul împărtăşit de contemporanii săi, acela că după ce moare un conducător de oşti, amintirea faptei lui nu cucereşte alte teritorii, pe când lucrările unui poet continuă să cucerească lumea şi după moartea acestuia.
Anticii credeau în puternicia cuvintelor.
Poezia era pentru ei o modalitate de a cunoaşte lumea, universul, zeii, una de a se cunoaşte pe sine.
Muza poeziei era alcătuitoare de împliniri – ca la Pindar care afirmase: „când vrea, un zeu dă împlinire la orice” –, dar şi de realităţi.
Tot anticii afirmau că poezia e cea care acordă nume lucrurilor.
Aceasta e şi credinţa tinerei autoare Victoria Tataru.
Ea zice: „Strigă-mă cu numele tău”.
Numai aşa te pot auzi, numai aşa mă poţi recunoaşte,
sugerează autoarea.
Ea trăieşte cu poezia, prin poezie, în poezie.
Sângele ei pulsează în arbori, gândurile ei vibrează
în ierbi, visele ei aprind stele:
„E timpul
să–mi molcomesc
zbuciumul din stele.”
Autoarea ştie ce spun cuvintele şi tăcerile dintre
ele:
„Nu mai am nume, numai am vis,
Ca o chemare mi-i cerul deschis.”
Sunt versuri trăite, sunt versuri scrise de mână,
şi nu la calculator.
Cuvintele ei transmit o stare de suflet, cutremurările ei lăuntrice, frustrările şi împlinirile, aşteptările
şi întâlnirile:
„… să vreai să mă citeşti
ca pe o tăcere…”
De-a lungul întregului ei manuscris, întitulat „Strigă-mă cu numele tău”, tânăra autoare lasă impresia a scrie un singur poem, alcătuit din zeci de poezii separate, menite să oglindească întregul. Şi-i reuşeşte.

Ea crede în puterea poeziei de a te purifica, de a te înălţa, de a te ridica peste orizonturi, peste vremi:
„Pentru o clipă de fericire
m-am aventurat să merg desculţ
pe tăişul unei săbii.”
Mai crede că poezia este o oglindă: se pot vedea în ea doar oamenii cu suflet frumos. Oamenii cu alt fel de suflet nu-şi zăresc în ea decât propriile defecte şi neclarităţi.
În poemele pe care le scrie, Victoria Tataru îşi priveşte sufletul, preaplin de iubire, lăsând cititorul să-i cunoască străfundurile, şi aceasta pentru că:
„Avem nevoie
de o zi de naştere
a iubirii
în fiecare clipă.”

Nicolae DABIJA

5 comentarii:

  1. Eleonora : Apesar de a tradução do Google não ser perfeita é possível entender as poesias de Vitória.Ela é uma pessoa com muita inspiração e escreve muito bem .
    Abraços

    Amauri

    RăspundețiȘtergere
  2. Hola, Dom Moleiro! Obrigada! É uma pessoa maravilhosa. Tenha um bom dia!

    RăspundețiȘtergere
  3. Sunt luminoase si mesajul e optimist. Imi place: "Verdele acesta
    ascunde ochii unei iubiri.
    Ce tânără sunt
    în lumina lor
    şi ce revoluţionare
    îmi sunt visele..."
    Frumos, Victoria. Felicitari! si multumesc, Lori, pentru ca le-ai aratat si noua. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Iti multumesc, Eleonora, pentru placerea care mi-ai facut-o, publicandu-mi versurile pe blogul tau. Iti urez si tie multa inspiratie ca sa ne bucuri cu noi creatii!
    ... Si, bineinteles, sincere multumiri Nadinei si dlui Dom Moleiro pentru apreciere... Numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  5. Frumoase versuri, mi-au placut enorm !!!

    RăspundețiȘtergere