marți, 21 iulie 2009

Plecarea

Această scurtă povestire am scris-o la 18 ani şi a fost publicată în octombrie 1992 în „Literatura şi Arta” (publicaţia Uniunii Scriitorilor din Moldova).
Personajul urcă o nouă treaptă spirituală, detaşându-se fără ezitare de aspectele ce nu-i mai servesc la nimic şi urmându-şi destinul.

 



Ştia că va pleca. De câteva zile îşi privea lucrurile din odaie ca pe nişte obiecte străine, nimerite în preajma sa dintr-un simplu hazard, menit să-i stingherească singurătatea.

Singurătatea! Un cuvânt absurd şi o noţiune inexistentă. Pentru el, cel puţin.

Niciodată nu s-a simţit singur şi nici n-a suferit de plictiseală. Singurătatea este justificarea celor care nu-şi pot depăşi plictisul şi atunci apelează la inventivitatea cuiva, în speranţa de a-şi dinamiza starea de spirit. Dacă se întâmplă că se înşală şi capacitatea pe care au mizat e o simplă aparenţă ori dacă ei înşişi o epuizează cu aviditate, crezând, în nenorocirea lor, că o pot prelua, singurătatea îşi face din nou apariţia, dar de astă dată cu o disperare sceptică şi diabolică.

Virtutea cuiva nu poate fi tranşată şi analizată bucată cu bucată. Odată mărunţită, ea nu se mai poate reintegra şi astfel îşi pierde orice valoare, căci conştiinţa noastră refuză să dea uitării clipele când a pătruns în fibrele ei, cercetând-o şi anulându-i enigma.

Plictiseala se cere anihilată de unul singur, într-o crâncenă încercare de perfecţionare, până când incursiunile în propriul substrat psihologic ar suprinde, ar frapa, ar captiva... Un ins care ia singurătatea drept o influenţă, o forţă exterioară e un ratat.

Va pleca la sigur. Degrabă.

Tresări când îşi dădu seama că are senzaţia venirii acestei plecări. Se apropie de geam şi-l deschise. Afară adia un vânt de toamnă ce păstrase prea mult din căldura şi aromele verii. Ce să fie: o concesie din partea toamnei sau o invazie estivală?

Îi era bine cu sine însuşi. Deşi niciodată n-o arăta făţiş, îl plictiseau grozav debitările amicilor săi, adânciţi în transa dintre o cafea şi o ţigară. Mai toţi se credeau geniali şi unici. Se credeau! Irepetabil, de fapt, era el. O ştia prea bine, dar nu-şi da aere şi nici nu încercase vreodată să-şi impună opiniile cu scopul de a para poziţiile altcuiva. Dimpotrivă, veleităţile şi emfaza stăteau cuibărite ghem în ochii camarazilor săi şi nu se lăsau nicidecum cotilite de acolo. De fapt, amploarea lor varia de la ins la ins. Nu, nu-i acuza, chiar îi plăcea să hoinărească prin acest labirint de priviri, dar rămânea mereu cu gândurile sale.

Mereu cu gândurile sale! Uneori se condamna pentru acest fapt, însă mai apoi a înţeles că n-o făcea intenţionat şi nici nu-i neglija cumva pe ceilalţi. Asta îl făcu să scape de complexul de culpabilitate ce-l ţinuse în încordare câtva timp. Avea necesitatea unui echilibru constant şi incursiunile în propria-i lume erau exact premisa ce-i trebuia. Uite de ce nu se simţea singur. Îl pasionau propriile reflecţii mai mult decât şi-ar fi imaginat cineva. Descifrarea lor îi producea atâta bătaie de cap, îl afectau, de parcă ar fi încercat să se orienteze în amalgamul de idei al unei persoane absolut necunoscute.

Puţin se vorbeşte despre autodefinire şi autoseparare. Mă rog, sunt cele mai derizorii lucruri şi pe nimeni nu-l interesează ce proporţii au atins ele în existenţa unui sau altui individ. Sunt cele mai exceptate, însă şi cele mai necontrolabile; pe ele se poate miza la nesfârşit, din ele îţi poţi face scut... Şi nu numai.

El se găsea undeva la mijloc, neatingând pe deplin nici autodefinirea, nici autosepararea. Dar lumea lui se interfera prea puţin cu lumea celor din jur. Nici urmă de egoism sau capriciu. Atunci, ce?
Amicii lui îşi confruntau ego-urile până la o totală dovadă a lipsei de vigilenţă, pentru ca mai apoi să-şi suporte cu o încăpăţânare tacită rănile. El rămânea inaccesibil şi circumspect, evita abil orice litigiu, lăsând însă impresia unei vieţi intense, pulsatile şi incitând mirarea nesănătoasă a celor din jur.

Începu să răsfoiască ultimul său manuscris. Şi pentru cine crea această lume de ficţiuni artistice? Doar pentru sine? Această întrebare îl înspăimânta. Era punctul său vulnerabil, gândul ce-l obseda tot mai mult şi-l urmărea cu insistenţa unei fantome ubicue încadrate într-un superb semn de interogare.
Putea pretinde că îi cunoaşte îndeajuns pe cei pentru care scrie? Avea dreptul să afirme să ţine cont de doleanţele celor pentru care o face?

Şi, totuşi, degrabă va pleca. Acest gând îi eclipsa în ultimul timp restul emoţiilor şi nu putea face nimic pentru a-l atenua cât de cât. Fie, lasă-l să răbufnească indisponibil, de fiecare dată într-o avalanşă tot mai vehementă de regrete şi, uneori, într-un flux intens de anxietate pentru ceea ce va fi el mai apoi...
Interesant, ce se va face în această încăpere după dispariţia lui? Ce se va vorbi?

Rude apropiate nu prea avea, dar, totuşi, mulţi îl considerau prieten. Existau câţiva oameni la care ţinea îndeosebi şi el, dar ştia că felul lui de a fi va rămâne neînţeles chiar şi pentru aceştia. Explicaţiile lui ar fi complicat şi mai mult lucrurile, puteau fi luate drept agonie, o depresie – toţi cunoscuţii îl considerau un extravertit şi nici în ruptul capului nu l-ar fi crezut cineva că duce o viaţă confortantă anume în interiorizarea paroxistică ce-i inundase întreaga fiinţă.

Zâmbi când îşi dădu seama că va trece drept un ins cu porniri contradictorii. Da, anume astfel i-ar fi definit existenţa cei ce-l cunosc. Fără îndoială, vor crede că s-a sinucis undeva departe de casă, vor încerca să înţeleagă ce nu i-a ajuns. Îi vor clasifica relaţiile, emoţiile, sentimentele... Nu putea suporta ingerinţa!

Probabil, în felul lor, vor avea dreptate făcând-o – pleacă din viaţă plictisiţii, ghinioniştii, cei respinşi şi aşa mai departe... Dar el iubeşte viaţa, în el palpită atâta dorinţă de a trăi, atâta energie îi zvâcneşte în artere! Nu şi-a blestemat vreodată timpul, cum o fac pretinsele talente irealizabile, dar simte în permanenţă că e născut pentru o altă dimensiune.

Cum ar putea să le-o explice? O, nu, nu l-ar înţelege! Ar fi mai bine să rămână în memoria lor un smintit sau un dispărut fără urmă?

Uşa se contura destul de bine. Era ceva ademenitor în ceaţa ce o învăluia. Ceva în faţa căruia era imposibil să rezişti. O promisiune? Prea poate. O vedea de două săptămâni. Înţelegea că i se oferea o şansă şi până la urmă se decise. Îşi alese ziua cu o scrupulozitate de invidiat, achitându-şi cu pedantism datoriile, obligaţiile, îndeplinindu-şi chiar şi cea mai neînsemnată promisiune. Dacă nu vor avea motive pentru a fi nemulţumiţi, nu-i va indigna (nici o confuzie! e cuvântul potrivit) dispariţia lui.

Iată aici autoasigurarea apare în toată splendoarea şi pregnanţa sa!

Surâse. Apoi păşi spre uşă.

Fluxul de aer pătruns în odaie închise cu zgomot fereastra.
 

Eleonora Lisnic
1992

2 comentarii:

  1. Pornirile contradictorii par să ne caracterizeze. Măcar pe unii dintre noi...

    Faină scriere!

    RăspundețiȘtergere