miercuri, 29 iulie 2009

De ce nu vrei să te iubesc?

Această povestire am scris-o la 19 ani şi a fost publicată la 3 iunie 1993 în „Literatura şi Arta”. Ziarul deja s-a îngălbenit, literele dispar, aşa că am ales s-o dactilografiez şi s-o postez pe blog. :)


Timpul nu se scurge la fel pentru cei care rămân şi pentru cei care pleacă. Despărţirea de cineva se compensează doar prin diabolicul unei distanţe parcurse şi cei plecaţi o suportă mai uşor, graţie inerţiei ce-i duce tot mai departe. Celor rămaşi, însă, nu li se oferă posibilitatea refugiului. Le este disponibilă doar distanţa interiorizării, care devine fatală, făcându-i să înţeleagă că posedă cele mai mici şanse de a influenţa o revenire. Avantajul celor plecaţi mai constă şi în faptul că o eventuală reîntoarcere le stă mereu la dispoziţie, dar ei vor recurge la ea în cazuri extreme.
Şi ea prefera să plece. Abia acum îşi dădu seama cât e de încordată şi desfăcu palmele. Ţinuse pumnii atât de încleştaţi, încât unchiile îi lăsară semne mici, de semilună.
Prefera să plece mai înainte de a se pomeni trădată. N-o făcea doar pentru propria-i siguranţă. De ce ar fi trebuit să aştepte pentru a-l suprinde în flagrant delict, pentru a-i face o scenă răsunătoare şi a-i cere explicaţii? Aşa e mai bine şi pentru el. Îl izbăveşte de necesitatea de a comite o trădare şi de nişte mustrări de conştiinţă.
- De ce-ţi pare că procedezi corect? o trase el spre sine, privind-o cu insistenţă.
- Ne-am plictisit. Aşa va fi mai bine şi pentru tine.
- Mereu te-ai crezut la o înălţime de unde nu e prea mare greutate să te gândeşti şi la binele unor muritori de rând!
- N-am negat faptul că sunt orgolioasă, răspunse calm, încercând să-i scape din braţe. Păcat că e unicul meu merit ce-ţi stăruie în memorie.
- Cât de simplu le decizi pe toate!
- N-aştept ca alţii să le complice, spuse ea, deschizând uşa. El îi reţinu mâna. Ea îşi feri ochii şi şi-o retrase.
- Atât... şopti încet de tot, deşi stăpână pe situaţie.
Îi plăcea până la disperare să conducă automobilul în plină viteză. Senzaţia că-şi risipeşte gândurile odată cu fiecare kilometru parcurs o reconforta. Se retrăgea în vehemenţa sardonică ce o îndepărta de Florin. Simţea conştientul şi subconştientul reintegrându-se şi era fericită la gândul că nu mai trebuie să recurgă la nişte concesii, pentru a fi în acord cu felul cuiva de a fi.
Era o fericire iluzorie?

Pentru ea pasiunea însemna o rarefiere a sistemului de principii ce şi-l crease. Şi e îngrozitor să-ţi dai seama de la un timp că urmăreşti informaţia care altădată te lăsa indiferentă, că în magazinul de cărţi cauţi autorii care pe timpuri nu te captivau, că bei cafea la orele când nu obişnuiai s-o faci.
Se lăsa uşor influenţată? Nu fusese nicicând maleabilă – era o natură cu multă forţă, dar dragostea pentru cineva îi dicta condiţia de a uita ce înseamnă egoism şi pe neprins de veste simţea cum propriile ei preferinţe îşi pierd valoarea, cedând unor deprinderi străine.
De ce nu se întâmpla invers? Îi înţelegea prea bine pe alţii şi în aceasta consista marele ei neajuns.
Florin se trezi şi, mai aflându-se în captivitatea unei dulci somnolenţe, o strigă pe nume. Dar nu-i auzi paşii.
Mai are rost s-o caute? Poate într-adevăr aşa e mai bine. Când se afla cu Gabi, îşi pierdea încrederea în forţele proprii. Se simţea lezat când privirile celor din jur o savurau cu adoraţie. Teama că ar putea s-o piardă devenea acută şi îi dirija restul emoţiilor. Niciodată n-a putut înţelege de ce, neglijându-i pe atâţia alţii, l-a ales pe el. Credea că destinul face bancuri pe seama lui şi că într-o bună zi va plăti pentru toate. Până şi ideea unui ieşec îl
dezechilibra. Nu dorea să sufere. Şi flirta. Dintr-un instinct al autoapărării şi fără a-şi bate capul cu cine se aventurează s-o facă. Toate comparaţiile, însă, vorbeau în favoarea ei. Gabi, conştientă de acest lucru, trecea sub o tăcere ironică disperatele lui peripeţii în ambalaj fastuos, dar fără umplutură afectivă. Iar aceasta îl irita. Îi părea prea sigură de sine.
Şi de ce a plecat anume acum? A fost un flirt ordinar... Nici nu-şi aduce aminte numele tipei. Avea ochi căprui, încondeiaţi cu verde, buzele conturate cu un liliachiu prea accentuat şi el şi-a spus că pentru nimic în lume nu ar săruta-o, nefiind un adept al exoticului. Dar... a făcut-o. Apoi i-a propus o ţigară din cutia lui Gabi, pe care cineva o reţinuse la celălalt capăt al sălii. (La urma urmei, el se plictisi s-o aştepte atâta timp!) Când reveni, Gabi îi aruncă fetei o privire atât de scrutătoare, încât fata se pierdu şi îngăimă câteva scuze la adresa ţigării pe care o ţinea în mână.
- Nu face nimic, îi zâmbi Gabi cu insinuare. Mă bucur că avem preferinţe similare.
N-a amintit de incident mai apoi. Îl ierta mereu şi asta îl înjosea mai mult ca orice.

De ce nu încerca să-i smulgă promisiuni, cum o făceau altele până la ea? De ce credea că această relaţie interiorizată şi revârsându-se într-o realitate confuză ar putea să-i menţină împreună? De ce nu-l întreba dacă o iubeşte?
Aventurile acestea insipide erau protestul lui. Ar fi dorit s-o vadă exapansivă, făcându-i scene de gelozie, spărgând vesela, aruncând tacâmuri şi învinuindu-l că e un afemeiat. Pacifismul ăsta nesuferit al ei!
O zi întreagă aflându-se la volan, Gabi se simţea epuizată. Hoinări într-adins ore în şir, ştiind că extenuarea o va face să uite de toate şi chiar în pofida avalanşei de gânduri nu va fi capabilă să opună rezistenţă somnului.
Parcă automobilul şi urcă apoi în grabă treptele de la intrare. Lăsându-şi trenciul, adormi în primul fotoliu la care ajunse.
Florin, la o distanţă de câţiva kilometri, încerca să se smulgă din mrejele insomniei. În zadar. Şi atunci se duse la bucătărie pentru a-şi fierbe cafeaua şi a răsfoi un teanc de reviste lectura cărora o amânase de mai mult timp.
Unele pagini păstrau însemnări făcute de Gabi sau mutrişoare nostime schiţate de ea în momente de relaxare. Surâse. O rugase cândva să-i facă o şarjă, dar Gabi refuză, spunând că are tendinţa să idealizeze trăsăturile celor dragi şi desenul ei
ar întruchipa un conglomerat de tuşe perfecte. Va fi imposibil să nu se gândească la ea – orice obiect îi sugera prezenţa. Şi nici nu va încerca să depună eforturi pentru a o uita. La ce bun să se mintă? Gândul că în orice moment o poate suna, cel puţin pentru a-i reauzi vocea, îi plăcea atât de mult...
Dimineaţa veni pe nesimţite – aşa cum întotdeauna iau sfârşit nopţile de nesomn, oricât de teribilă le-ar fi prezenţa. Florin se privi în oglindă. Arăta cam surmenat şi ochii aveau un luciu pal ce-i făcea trişti de tot. Fie, nu-i plăcea să forţeze realitatea. Pe parcursul zilei îşi va reveni. Se îmbrăcă lent, odată ce dispunea de timp, şi porni spre birou. De mult nu ieşise aşa devreme din casă.
Venind de la serviciu, Gabi deschise televizorul şi se aşeză în faţa oglinzii, decisă a-şi modifica exteriorul. Dorea să-şi facă o altă coafură. Probă câteva pieptănături în vogă şi îşi opri alegerea la una cu elemente clasice. Îi conferea o sobrietate excesivă în raport cu felul ei de comportament, în schimb îi sublinia plăcut ovalul feţei şi rămase mulţumită de felul cum arată. Era un capriciu al ei – îşi schimba
pieptănătura de fiecare dată când alegea un alt bărbat, crezând că astfel îşi regenerează calmul sufletesc. Aplică un machiaj cu aceeaşi tendinţă spre clasic şi se rujă cu un zmeuriu ce-i evidenţia discret paloarea feţei. Acum îi rămase să-şi aleagă o rochie pe care o va îmbrăca seara. Trebuia să fie bine.
Dan încercase în repetate rânduri a-i face curte, dar ea nu admise ca relaţiile lor să depăşească limita amicalului. Acum, însă, îl găsi destul de agreabil şi acceptă invitaţia la un cocteil. Spera că o pasiune efemeră ar face-o să uite de Florin.
De obicei, venea aici cu Flori. Acesta fusese şi locul primelor lor întâlniri. Câteva secunde avu în faţa ochilor zâmbetul lui Florin, văzu cum păşeşte spre ea, pentru a o conduce la masa unde obişnuiau să stea de fiecare dată.
- Eşti superbă, Gabi! O redeşteptă vocea lui Dan.
Ea mulţumi. Doar admiraţia cuiva putea s-o ajute să depăşească criza psihologică în care încăpuse şi să-i anihileze senzaţia de sfârşit de lume.

Dan se dovedi a fi destul de spiritual, reuşind chiar s-o înveselească. Şi totuşi, atmosfera o presa prin ceva. Cât de mult îi lipsea prezenţa lui Flori!
Revenită acasă, ridică de câteva ori receptorul, dar îl puse la loc, fără a forma numărul.
... Avantajul celor plecaţi mai constă şi în faptul că o eventuală reîntoarcere le stă mereu la dispoziţie, dar ei vor recurge la ea în cazuri extreme...
Nu avea destule forţe pentru a-i vorbi. Îi era teamă.
De ce? La acea ameţitoare distanţă de câţiva kilometri, Florin se întreba dacă procedează corect formându-i numărul. Fără a ajunge la o concluzie, punea receptorul în furcă mai înainte de a forma ultimele două-trei cifre.
În cele din urmă, Gabi se apropie de telefon, având gândul precis de a vorbi cu el. Şi Flori luă receptorul. O recunoscu.
- Nu te mira că te sun...
- Nu mă mir, răspunse el.
Apoi tăcere. Din nou ea:
- Flori... De ce nu vrei să te iubesc?
- Tu pe mine? Rămase el surprins. Fiindcă nu mi-ai spus-o niciodată.
- Eu niciodată... nimănui nu i-am spus-o, aproape că strigă ea şi lăsă receptorul, indignată.
„E un egoist! îşi zise. Îşi face întotdeauna probleme din cauza unor obstacole inexistente. Cât e de contradictoriu!”
„Cât sunt de contradictoriu!” îşi spuse Florin însuşi, coborând scările de la ieşire.
Puţin timp mai apoi, cineva sună la uşă şi Gabi se duse pentru a deschide. Florin! Gabi îi sări în braţe, deşi o eventuală întâlnire cu el o scenarizase absolut altfel.

- Cât de bine ai făcut că ai venit!
- Şi eu cred la fel, surâse Florin. Cum ai dus-o?
Ea strânse din umeri, neştiind încă ce face şi ce nu face să-i spună.
- Ştii care e unicul lucru de aici care mă reconforta?
Florin îşi roti privirea prin odaie, căutând acel ceva care să posede miraculosul efect tonic.
- Tabloul ăsta, probabil, încercă el a ghici.
- Nu, râse ea şmechereşte. Imaginea mea în oglindă.

Eleonora Lisnic, „Literatura şi Arta”, 3 iunie 1993

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu