miercuri, 29 iulie 2009

Culoarea de trecere

Este o povestire pe care am scris-o la 15 ani şi a fost publicată peste vreo doi ani în revista “Columna”, la rubrica “Proză fantastică”.



Amurgul să frământa ca într-un păienjeniş între cer şi pământ, aspirând să ia cu sine toate culorile şi profilurile, spre a nu stingheri noaptea. Discul portocaliu al soarelui mai atârna încă la orizont, iar cioburile de nori imponderabili îi absorbeau cu lăcomie ultimele picături de lumină, concentrându-se treptat într-o fâşie de jăratec ce nu mai poate să frigă.
Automobilul gonea din plin, înghiţind avid şoseaua, care în lumina farurilor părea un sclipitor drum de gheaţă. Polin acţionă o manetă şi degrabă se pomeni în avalanşa vehiculelor ce circulau agitate, aruncând în părţi umbre alungite.

De ce nu vrei să te iubesc?

Această povestire am scris-o la 19 ani şi a fost publicată la 3 iunie 1993 în „Literatura şi Arta”. Ziarul deja s-a îngălbenit, literele dispar, aşa că am ales s-o dactilografiez şi s-o postez pe blog. :)


Timpul nu se scurge la fel pentru cei care rămân şi pentru cei care pleacă. Despărţirea de cineva se compensează doar prin diabolicul unei distanţe parcurse şi cei plecaţi o suportă mai uşor, graţie inerţiei ce-i duce tot mai departe. Celor rămaşi, însă, nu li se oferă posibilitatea refugiului. Le este disponibilă doar distanţa interiorizării, care devine fatală, făcându-i să înţeleagă că posedă cele mai mici şanse de a influenţa o revenire. Avantajul celor plecaţi mai constă şi în faptul că o eventuală reîntoarcere le stă mereu la dispoziţie, dar ei vor recurge la ea în cazuri extreme.
Şi ea prefera să plece. Abia acum îşi dădu seama cât e de încordată şi desfăcu palmele. Ţinuse pumnii atât de încleştaţi, încât unchiile îi lăsară semne mici, de semilună.

marți, 21 iulie 2009

Plecarea

Această scurtă povestire am scris-o la 18 ani şi a fost publicată în octombrie 1992 în „Literatura şi Arta” (publicaţia Uniunii Scriitorilor din Moldova).
Personajul urcă o nouă treaptă spirituală, detaşându-se fără ezitare de aspectele ce nu-i mai servesc la nimic şi urmându-şi destinul.

 



Ştia că va pleca. De câteva zile îşi privea lucrurile din odaie ca pe nişte obiecte străine, nimerite în preajma sa dintr-un simplu hazard, menit să-i stingherească singurătatea.

Singurătatea! Un cuvânt absurd şi o noţiune inexistentă. Pentru el, cel puţin.

Niciodată nu s-a simţit singur şi nici n-a suferit de plictiseală. Singurătatea este justificarea celor care nu-şi pot depăşi plictisul şi atunci apelează la inventivitatea cuiva, în speranţa de a-şi dinamiza starea de spirit. Dacă se întâmplă că se înşală şi capacitatea pe care au mizat e o simplă aparenţă ori dacă ei înşişi o epuizează cu aviditate, crezând, în nenorocirea lor, că o pot prelua, singurătatea îşi face din nou apariţia, dar de astă dată cu o disperare sceptică şi diabolică.

Virtutea cuiva nu poate fi tranşată şi analizată bucată cu bucată. Odată mărunţită, ea nu se mai poate reintegra şi astfel îşi pierde orice valoare, căci conştiinţa noastră refuză să dea uitării clipele când a pătruns în fibrele ei, cercetând-o şi anulându-i enigma.

Plictiseala se cere anihilată de unul singur, într-o crâncenă încercare de perfecţionare, până când incursiunile în propriul substrat psihologic ar suprinde, ar frapa, ar captiva... Un ins care ia singurătatea drept o influenţă, o forţă exterioară e un ratat.

Va pleca la sigur. Degrabă.