Evoluţie

Amicii mei se credeau foarte lucizi -
nu ghiceau în stele şi nici în cafea.
Aveau naivitatea să creadă
că toţi sunt ca ei.

Erau atât de lucizi,
încât nu-nţelegeau
de ce cuiva i-ar trece prin cap
să arunce perle înaintea porcilor.

Credeau că dacă îţi croieşti un drum drept,
ajungi neapărat să mergi pe el până la capăt.
Şi nu le-a fost frică niciodată
că le poate călca pe urme flerul imposturii.

„Impostura are ochi galbeni de tigru, spuneam,
sugrumă tăcut ca un şarpe şi râde ca un coiot.”
„Dar există ochi galbeni?”, mă-ntrebau.
„Stau pitiţi peste tot”, răspundeam.

Mi-e dor de amicii mei de cândva -
cei mai luminoşi naivi
din câţi au fost vreodată.
Acum, înţeleg, au devenit duşmanii cuiva,
iar duşmani străini mi-au devenit mie prieteni.

Iată de ce nu mă mai abat din drum,
chiar dacă vocea din umbră somează:

„Veniţi la mine în grabă! Eu împart prietenii!
Cine vine la urmă îşi alege duşmanii!”