Cântec

Cei frumoşi şi blestemaţi când trec prin lume
par o lacrimă pe-al timpului obraz.
nu pot fi chemaţi cu un alt nume –
luminoşi mai ieri – prea singuri azi.

Cei frumoşi şi blestemaţi cu-a lor iubire
reaprind speranţele ce mor,
dar ajung să fie-o amintire
când, candizi, ei se rănesc în zbor.

Cei frumoşi şi blestemaţi mereu sunt parcă
oamenii ce mâine vor veni.
Chiar de negi, să ştii că viaţa toată
duşi de ei vom merge, fără-a şti.

Să nu spui că aşteaptă zile-n şir în zadar
şi că ceasul de mult nu mai ştie să bată -
ei sunt singurii care
în a timpului cale
pun liane de visuri
între munţi şi abisuri,
iar atunci când îi doare
se înalţă la cer.