Cântec trist

Şi nu mai e nimeni să-mi fie în lume aproape
când ore, agonic, de geamuri se sparg.
Doar flăcări pe lemne erup fantomatic,
croind umbre-n arcuri
spre-al nopţilor prag.

Şi nu mai e nimeni să-mpartă cu mine tăcerea,
nici vântul năvalnic ce-n creasta amurgului bate.
Iar foşnetul toamnei – ce laş îmi zvâcneşte pe tâmple.
Azi nu mai e nimeni.
De ce trebuia să se-ntâmple?